O călătorie, în familie

Călătoriile cu familia, de cînd eram eu mică, erau o plăcere. Dar, în același timp, modul meu de atunci de a privi lumea era sensibil diferit de cel al părinților – cu care, altfel, mă înțelegeam în mai toate.

Ei voiau să facă totul comme il faut, în călătoriile astea: să-mi arate tot ce era de văzut, în așa fel încît orice asemenea voiaj să aibă și așteptata latură educativă. „Tot ce era de văzut“ includea, desigur, și frumusețile naturii: mă tot îndemnau să mă uit la peisajele fabuloase, să văd cît de frumoși erau munții, culorile pomilor, cerul mereu surprinzător.

Eu, pe atunci, citeam Tom Sawyer, care mi se părea mult mai interesant decît orice peisaj, ca să nu mai vorbim de vreo referire estetico-istorică de pe traseu. Și asta în condițiile în care părinții mei nu erau nici pe departe pisălogi ori lipsiți de poezie în observațiile lor. Își făceau doar datoria.

De altfel, pe vremea aceea, natura mi se părea fără nici un haz. Doar în desfășurările ei extreme, în care dădea aproape tot ce putea (sau cel puțin așa credeam eu, cea neumblată prin lume, atunci), o luam în seamă și mă lăsam copleșită de ea. Îi recunoșteam supremația: la munte, cînd ajungeam pe vreun vîrf, și simțeam apropierea cerului, și, la fel, la mare, cînd veneam mai ales în momente de liniște, dimineața sau seara, și-i percepeam nemărginirea acolo, în zare, la linia orizontului.

Cu timpul, nu știu cum s-a făcut, dar latura contemplativă a tot cîștigat teren și am început să observ natura din jurul meu. Întîi, ce-i drept, chestiile mișcătoare din ea, precum animalele: vedeam, în sfîrșit, păsări zburătăcind și veverițe alergînd. Apoi, încet-încet, plantele (care n-au mai fost doar surse de frunze, flori sau fructe de cules), și apoi, peisajul, așa, în întinderea lui – cîmpia pestriță, dealurile și munții din depărtări și, în sfîrșit, cerul. Toate laolaltă devenind un soi de senzație (n-aș îndrăzni să-i zic „sentiment“, căci ar aduce cu cel al naturii, despre care am tot învățat la școală în poeziile eminesciene) a naturii din jur – poetică, dar și benignă, liniștitor-copleșitoare.

Toate astea, repet, au venit în ani buni. E adevărat, atunci cînd am reușit să simt ceva și pe linia asta, mi-am adus aminte de îndemnurile mamei să mă mai uit și pe geam și să scot nasul din carte. Și aici, deja, am realizat că, pe nesimțite, de fapt i-am luat, într-un fel, locul: ceea ce ea făcea cu mine am început să fac – și asta nu de ieri, de azi – cu copilul meu. Aproape fără să-mi dau seama, îi semnalez cam aceleași peisaje pe care ea mi le arăta mie, cu entuziasmul ei de altădată (acum însușit și genuin). El, în același timp, deși nu citește Tom Sawyer, are aproximativ aceeași reacție ca mine, cea de atunci, și anume una absentă și plictisită. Peisajele de pe geam sînt un tapet, indiferent aplicat pe geam. Faptul că, din cînd în cînd, se schimbă, e irelevant....

Te mai poate dezmorți din indife­ren­ță doar cîte o poveste de familie, cu nostalgie, praf și vinovății. Sau o descindere într-un orășel muncitoresc, la prima vedere destul de verde, la o a doua, din spusele oamenilor, fără speranță. În biroul unde ai de făcut niște acte, te simți, brusc, de parcă ai plonjat în plină (i)realitate a filmelor românești: pe jos e un parchet artificial care imită gresia, pe pereți – pe o parte, o serie de icoane, iar pe cealaltă – cîteva poze din America, din New York și Las Vegas. Pe masa din bucătărie unde se semnează actele e o mușama asemănătoare cu cea din bucătăria bunicilor mei, în versiune roșie.

În orașul următor în care avem treabă, cimitirul e lîngă gară. Gara din centru e, de fapt, o haltă. Pe peron, deși mai trec trenuri, de vreo trei ori pe zi, nu sînt decît trei cîini. După lungi căutări, iese la iveală și singura angajată, care ne ajută să tăiem sticla de plastic pentru cimitir.

Drumul spre cimitir trece, simbolic, evident, peste calea ferată. Peisajul nu e lipsit de farmec, într-un mod sălbatic, abrupt, poetic pe linia hard. Singurul izvor din care poți lua apă pentru flori e maroniu. Dar, dacă ai puțintică răbdare, se mai decantează. Iar crucile bătute de ploi și vremi au ceva... adevărat.

Cînd treci înapoi calea ferată (da, se mai poate), în aceeași gară, pe una dintre cele două bănci sînt doi îndrăgostiți care mănîncă un sandviș, trup și suflet. Stăpîna gării iese din cușca ei și stă de vorbă cu cei trei cîini. Totul pe un vesel fundal de ciripituri repetate.

Restaurantul din oraș e chiar curat. Totul e alb, un alb de termopan fără istorie. Dar mîncarea e chiar bună și foarte ieftină. Stăm de vorbă cu un reprezentant plăcut al tinerei generații locale, care pare deschis și dornic să facă treabă. Deja întreprinzător. Concepțiile lui de viață par corecte (după, e adevărat, standardele mele morale deloc absolute). La un moment dat, spune, însă, ceva care mă pune pe gînduri: „Dacă ar mai fi fost Ceaușescu acuma, ce s ar fi ales de orașul nostru...“ Ne despărțim prieteni, și de el, și de oraș.