Nymphomaniac doi şi publicul
Am fost unul dintre cei care s-au agitat cînd CNC a plănuit să interzică vizionarea în locuri publice a ultimei producţii von Trier. La presiunea publică, experţii şi expertele din Consiliu au făcut un pas înapoi. Asta e altă discuţie, bine că s-a întîmplat aşa.
Seară de februarie, ora 8 şi jumătate. Sala „Elvira Popescu“, puhoi de lume înăuntru şi afară, cam cu jumătate de oră înainte de proiecţie. Se fumează, se discută, se butonează telefoane. Faţa unei fete cu pălărie boho chic e luminată albastru de Facebook. O alta, venită singură la film, are pe umăr o geantă de pînză, din cele care se vînd pe la Cărtureşti, cu un imprimeu inspirat din Magritte şi ceasurile moi ale lui Dalí. Văd şi grupuleţe de doamne în vîrstă, care cu un zîmbet condescendent aşezat pe faţă – un zîmbet care spunea „nu sînt aici, prezenţa mea e o ironie“ –, care cu blănetul supradimensionat aşezat pe umeri, doamne bine, cu riduri drăguţe pe faţă. Afară – cald, pentru februarie, şi o lună plină de un auriu perfect. Una dintre doamne e înfăşurată într-o vulpe roşcată vîrstată cu alb şi stă contra luminii lunii. Umerii ei zburliţi arată înspăimîntător, cumva primitiv, dacă nu ar fi valul de parfum delicat moscat care adie dinspre oricare mişcare pe care o face. Cum stă ea aşa, contre-jour, contre-lune, pare un animal fantastic, o arătare fenomenală, fără gît, cu umeri masivi, o femeie preistorică peste care cineva a aruncat o blană de mamut ucis cu suliţele.
Mai încolo, un tînăr slab-slab, pe care reuşesc să facă pliuri pînă şi nişte blugi strîmţi-strîmţi, vorbeşte la telefon. „Hai, c-am ajuns. Băi, e o coadăăă... lasă că iau eu bilete pînă ajungeţi. Ajungeţi, da? Hai pa.“ După aia îşi dă check-in la Institutul Francez.
Filmul de dinainte se termină, spectatorii ies, şi puhoiul de lume care a venit să vadă ultimul von Trier începe, încet, să umple din nou sala. Un francez amabil ia biletele de la fiecare şi urează lumii, cu o voce prietenoasă, vizonare plăcută şi o seară bună. Biletele nu-s cu locuri. Fiecare încearcă să aleagă cel mai bun loc, dar îmbulzeală nu e. Cîteva fete agitate sar de la un scaun la altul şi se hotărăsc să se aşeze, totuşi, pe ultimul rînd, acolo unde, ca un elev care trage chiulul, am ales să mă aşez şi eu cu prietenii mei. Cu ochelarii pe nas, fac un people watching, cu neobrăzare. Ciudat, în seara asta e multă lume cu părul vîlvoi. Dame tapate. Fete cu coafură afro. Chiar lîngă mine, o roşcată frumoasă are un cap cît o găleată de cinci litri – numai păr cîrlionţat mic, în valuri neastîmpărate, sălbatice. Am norocul ca fix în faţa mea să se aşeze un băiat cu părul la fel de mare. N-are nimic, o să mă aplec spre stînga, să pot zări cîte o bucată din Charlotte Gainsbourg printre buclele tînărului. Ne foim cu toţii în scaunele cam strîmte şi ne facem culcuşuri din paltoane şi genţi.
Se stinge lumina şi o voce franţuzească ne roagă să închidem telefoanele mobile şi să ne bucurăm de spectacol. Imediat, o voce românească traduce ce a spus francezul şi pe mine mă apucă rîsul. E o voce cavernoasă şi aferată, ceva de genul „Do-hoamnelor şi do-homnilor, bine aţi venit...“ bla bla. Mă simt bine şi uşor snoabă.
Filmul... n-o să vorbesc despre film. O să spun doar, golăneşte, că am vaga impresie că von Trier a făcut mişto de noi. Un curs scurt de cultură generală, aşezat pe angoase sexuale, sau o angoasă sexuală aşezată pe un curs scurt de cultură generală, din ăla pentru ingineri ocupaţi. De la şirul lui Fibonacci şi consideraţiuni despre muzica lui Bach din prima parte, pînă la nişte extazuri mistic de dubioase, în a doua.
La plecare, mă salută o doamnă. E medicul stomatolog, o ştiu de ani buni, mi-e dragă şi mi-e frică de ea. „Scuzaţi-mă“, zic, „nu v-am recunoscut.“ „Da, e greu cînd mă vezi tot timpul cu masca pe faţă“, rîde ea. Sper din tot sufletul să nu discutăm despre film. Nu discutăm. „Bine, te aştept vineri la detartraj“, zice. Na, că acum ne mai leagă ceva. Nymphomaniac II. Să-mi ţineţi pumnii.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.