Nu călcaţi pe iarbă
Într-o după-amiază fierbinte de început de septembrie, mă scurgeam și eu într-un șir leșinat de turiști între coloanele și pe sub capitelurile de pe Acropole. Tîram tenișii pe pietrele deja lustruite de milioanele de picioare laolaltă cu lumea care privea realitatea prin telefoane. Tîrșa-tîrșa printr-un șir de coloane masive; marmura ușor aurită de lumina puternică arăta minunat pe fundalul unui cer fără cusur atunci cînd puteai ridica ochii; pentru că numai sus, spre cer, găseai un loc gol în care nu existau turiști cu sticluțe de apă care-și făceau al milionulea selfie cu niște cariatide blazate.
Trec la cîțiva centimetri de o asemenea coloană și o ating ușor cu degetul. Piatra e răcoroasă, degetul meu adastă într unul din șanțurile săpate în marmură acum niște mii de ani și se desprinde apoi cu regret. Cu senzația răcoroasă încă vie, văd la doi pași mai în față un afiș: „Vă rugăm, nu puneți mîna!“ Mă copleșește brusc o rușine insuportabilă. Am impresia că toată lumea a văzut gestul meu reprobabil și se uită cu dispreț la mine. Am impresia că sînt un reprezentant de seamă al celor care scriu pe scoarța brazilor „Maricica was here“. Am impresia că domnul acela plictisit care ne-a rupt biletele o să vină și o să mă arunce afară de pe Acropole, spunîndu mi cuvinte grecești de ocară binemeritate. Cum naiba n-oi fi văzut semnul ăla? Ce mi-o fi venit să ies din rînd, mie, turist cuminte care respectă cu strictețe toate sforile roșii delimitante, toate cordoanele, toate afișele?
Căci cam așa am crescut pe aici. Nu atinge, nu pune mîna, nu călca, nu fotografia, nu întreba, nu te revolta. Prima oară cînd am ajuns într-un muzeu berlinez care rememora cotidianul est-german printr-o expoziție care te invita s-o folosești, s-o miroși, s-o guști literalmente, nu m-am simțit deloc în largul meu. A durat un pic pînă să-mi revin și să mă bucur realmente de concept, de ce se întîmpla acolo, de lumea degajată și curioasă. Mi-am dat seama cît de mult mă irită obsesia acestui „nu atinge“ în România mea. Evident, nu am pretenția de a mă cățăra pe Laocoon și fiii săi și nici nu vreau s-o pup pe gură pe Gioconda la Luvru. Ca orice om cît de cît normal, îmi dau seama unde pot fi niște limite. M-am gîndit la toate astea zilele trecute, cînd lumea s-a supărat văzîndu-l pe președinte șezînd la Masa Tăcerii. Regula zicea că nu ai voie să te așezi acolo. Mi se pare o rînduială stupidă și departe de oameni. O masă și scaunele din jurul ei pe care nu poți sta. Ce paradox!
Tot așa, regula lui „nu atinge“ începe din școală. Unde „nu face aia sau ailaltă“ e baza de la care pornește educația, cînd normal ar fi să ți se spună, dimpotrivă, „fă aia și ailaltă“. Ca cineva să gîndească ce ar fi bine să faci și nu ce ar fi bine să nu. Mentalitatea interdicției continuă în unele magazine. „Vă rugăm nu puneți mîna pe produse“, mai auzi pe cineva într-un spațiu gîndit a te plimba în el și a studia lucrurile puse acolo spre vînzare. Continuă în parcuri făcute, habar n-am pentru cine, pentru extratereștri, pentru holograme, dar numai pentru oameni în carne și oase nu. De ce să nu calci pe iarbă? De ce să nu te întinzi pe ea? Apoi în instituții cu niște holuri abstracte înconjurate misterios de celebra sfoară roșie cu ciucuri aurii. În muzee triste pe care nu se chinuie nimeni să le gîndească puțin altfel. Repet, nu am pretenția să ating picturi sau țesături firave de acum 3000 de ani, dar nici nu vreau să cred că, în anumite circumstanțe, nu se poate ieși din rigiditatea convențională, academică a unor bariere care nu au sens. Că nu pot să mă așez puțin la Masa Tăcerii. Ăsta e sensul ei. Interdicția o golește de absolut orice valoare. Nu-i vorba să dai voie oamenilor să mănînce mici pe ea și să verse Cola Zero pe scaune, dar lasă opera să trăiască.
Dar ce zic eu aici? Interdicția începe cu cele zece porunci: Nu, nu și nu. Ferice de ăla care le respectă întoarse pe latura lor luminoasă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.