Noua limbă de lemn. Cu drag!

În ultimii ani au apărut cîteva expresii în limba română care mă scot din minți. Cele mai multe vin din zona „progresistă”, hipsterească, a „băieților deștepți”. Expresii jmechere, care se vor amuzante și originale, își propun să nuanțeze și să revoluționeze the new limbaj. Folosite pînă la epuizare, în orice situație, se golesc de orice fel de conținut, dacă or fi avut vreodată vreunul, și se transformă în jalnice clișee. Noua limbă de lemn de astăzi e cool (așa cum a tradus cineva, într-un meniu de restaurant, „Language with olives”). Iată doar cîteva exemple.     

● Nu ne mai facem bine! / Să facem bine România! Chiar dacă e vorba de gropi, borduri, gunoaiele de la colțul străzii, acțiunile vreunui primar corupt sau ale unui partid, concluzia e aceeași – „Nu ne mai facem bine!”. Orice merge prost în România ține, de fapt, de o boală incurabilă, aflată în faza de metastază. Însă decesul întîrzie să apară, e o situație pe termen nedefinit, nu avem ce să facem, trebuie să o acceptăm. Întrebarea logică care se pune este: din ce nu ne mai facem bine? Nu contează. La polul opus sînt acei „oameni frumoși” (alt clișeu!) care vor cu orice preț „să facă bine România!”. Poate o întrebați și pe ea – pe România, desigur – dacă vrea.   

● Opriți planeta, vreau să cobor! Pandemie, criză sanitară și economică, război ș.a.m.d. Totul e absurd, totul merge prost. Soluția individualistă de a ieși din toate astea este din nou super-cool – „Opriți planeta, vreau să cobor!”. Ni și-i imaginăm pe cei care au „coborît” – oameni care plutesc în spațiu, gravitează în jurul bietei noastre planete, un hîrb de autobuz în care stăm înghesuiți cu toții, ținîndu-ne de bară. Sînt cei care s-au plictisit și își bagă picioarele în ea de planetă. Treaba voastră ce faceți cu ea,  pe noi nu ne mai interesează. 

● Cu drag! Am tot auzit această exprimare a gratitudinii în copilăria mea, în Ardeal, unde oamenii poate sînt mai calzi, mai prietenoși. Era rostită cu naturalețe, atunci cînd nu era la modă. La orice magazin, dacă spuneai „Mulțumesc!”, ți se răspundea din cînd în cînd „Cu drag!”. Am folosit-o eu însămi în scrisori atunci cînd acestea încă mai existau și ulterior la final de e-mail-uri. Acum însă e peste tot. Totul ne este drag și ne arătăm dragul ăsta oricui, mai ales oamenilor necunoscuți. Plesnim de drag, ce mai! E de-o ipocrizie fantastică.     

● Ce să faci? N-ai ce să faci! Are și o prescurtare în scris, deja celebră în mediul virtual: csf? / ncsf. Vrea să exprime, într-un mod mai modern și mai tîmpit, fatalismul mioritic, acceptarea sorții potrivnice. Căci așa e în România! Din nou, nimic nu merge bine, dar dacă planeta nu oprește ca să coborîm la prima, ridicăm din umeri – „N-ai ce să faci!”. Și, desigur, „N-ai cu cine!”.   

● A ieși din zona de confort. Asta vine din zona terapeutică atît de la modă acum, psihologie for dummies, dezvoltare personală și texte ce conțin sfaturi „de suflet”. Se presupune că toți am avea o zonă de confort și că trebuie să ieșim din ea ca să devenim mai buni. Nimeni nu definește însă celebra „zonă de confort”. Ce-i aia? O canapea unde stai și mănînci chips-uri, te îngrași uitîndu-te la televizor? Și „zona de inconfort” care o fi? În spațiul cosmic, după ce am coborît de pe planetă? Oricum, toți vor acum să iasă din zona de confort unde vegetează și să se războiască cu demonii personali în zona de inconfort. Nu, mulțumesc, prefer să rămîn pe canapea.   

● A petrece timp de calitate. În general, cu copiii tăi. Sau cu părinții mai în vîrstă. Cu partenerul/partenera, cu prietenii. Vine din aceeași zonă – chipurile, terapeutică. Motivațională, inspirațională, fără din astea nu mai putem trăi. Am și eu o întrebare: există și timp de necalitate? Timp derizoriu, aruncat la gunoi? Dacă eu, într-o zi, aleg să nu fac absolut nimic (ceea ce se mai întîmplă), nici măcar să deschid computerul, înseamnă că mi-am petrecut un timp prost din punct de vedere calitativ? Dacă mă întîlnesc cu o prietenă și începem să trăncănim aiurea, timpul nostru petrecut împreună e grav afectat? Și cum arată timpul ăsta de calitate? Are etichetă de produs superior? Are și certificat de garanție? Vă rog, lămuriți-mă.   

● Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?” (aici n-am înțeles niciodată de ce vaca e văcuță, dar bietul porc rămîne porc), „Vă aduc și pîinică?”, la unele mai cool.Frumosul s-a demonetizat, acum e „frumi”. Bebelușul tocmai a împlinit șapte lunițe de cînd a ieșit din burtică (pe unde oare? prin vulvuță?). Grădinița merită și ea răsfățată cu „grădi”. Nu mai există mame și tați, doar mămici și tătici. Iar copiii sînt pitici (ce m-aș înfuria eu dacă aș fi copil și cineva m-ar alinta așa) și, în fond, nu e discriminatoriu față de persoanele care suferă de nanism? Vrei să închei un e-mail mai drăguuuț, transmiți pupici sau pupicei.    

● Va juca / cînta / scrie pentru îngeri. În general, toate necrologurile de pe net sînt cît se poate de kitsch. Vrei să demonstrezi că ești îndurerat de moartea cuiva (însă de multe ori te doare-n fund), trîntești un „drum lin către îngeri”. Cînd mai moare cîte o personalitate – actor, cîntăreț, scriitor, mai ales din vechea generație –, mai întîi oftezi și te lamentezi public: „Uite cum ne dispar valorile!”. Eventual e musai să povestești că l-ai întîlnit și tu o dată în viață. După care ajungi la concluzia că poate e mai bine așa pentru că, oricum, el va juca / cînta / scrie mai departe pentru îngeri. Deci i-ai dat deja un job, l-ai aranjat pentru eternitate. Next!      

● Dumnezeu e român / Românica. Expresia asta cred că pleacă din clișeele comentatorilor sportivi care, la cîte un meci la care echipa de fotbal României avea noroc (mai demult se mai întîmplau și din astea), afirmau: „În seara asta, Dumnezeu e român!”. Între timp, s-a generalizat, se folosește în multe situații. A susține așa ceva, chiar și în glumă, denotă o credință profundă că noi, românii, sîntem buricul pămîntului. Și, în fond, ar fi chiar atît de grav dacă Dumnezeu ar fi maghiar? Sau bulgar? La polul opus, este bagatelizarea țărișoarei prin feștelirea numelui – Românica. Nu, nu este o formulă de alint. Sîntem mici, insignifianți – cu alte cuvinte, de căcat. (Tot românii au inventat expresia intraductibilă „a face căcatul praf!”.) Mă întreb care alt popor își bate joc de numele propriei sale țări.   

● Nu se merită / nu mă risc etc. Astea două pleacă dintr-o necunoaștere a limbii, dar sînt folosite atît de des încît uneori te întrebi care mai sînt exprimările corecte.

● Mă pun la somn. În ziua de azi, nimeni nu mai merge la culcare pur și simplu. Acestea fiind spuse, mă pun și eu la somn, că nu se mai poate altfel. Pupici.