Nostalgia tramvaielor şi punctualitatea germană

Locuind de curînd la San Francisco, într-un hotel pe Market Street, mă plimbam ades prin oraș cu cable car-ul, tramcarul istoric, așa că nu călătoream numai peste colinele orașului, ci și prin meandrele unor vremuri trecute. La fel mi s-a întîmplat în vara trecută la Iași, cînd am urcat și coborît dealul Copoului, cu fermecătorul tramvai de epocă, care consta de fapt dintr-un singur vagonaș alb-verde, pe care scria cu litere de-o șchioapă Tramvai electric. Platforma deschisă din spate, pe care puteau zăbovi pasagerii, ca și cea din față, pe care stătea proțăpit vatmanul, îmi aminteau de verile petrecute în anii ‘60 la bunici, în Timișoara, unde mă urcam ades în vagoane oarecum aidoma acestuia.

Așa că, citind recent în Dilema veche articolul Adinei Popescu, „Tramvaiul 7, Leipzig“, în care afirmă cum că tramvaiele, indiferent de orașele prin care trec, poartă în ele ceva melancolic, n-am putut decît să dau aprobator din cap. Vorba cîntecului formației Phoenix, care se producea în anii ’60-’70, la Timișoara: „Hei, tramvai, / Cu etaj și tras de cai, / Hei, joben, / Ce umblai la «Mon Jardin», / Hei, bunic, / Cu monoclu erai șic“.

Dar dacă citim atenți textul Adinei Popescu, vom vedea că, vorbind despre tramvaiul 7 din Leipzig, ea se arată în realitate nu cuprinsă de melancolie, ci de admirație pentru „ingineria“ nemțească, pentru precizia de ceasornic elvețian cu care circulă tramvaiele prin oraș, după un plan afișat electronic.

Îi înțeleg perfect uimirea: și eu, cînd am ajuns la sfîrșitul anilor ’70 în Germania, am fost surprins că-mi puteam pune ceasul după ora la care soseau tramvaiele. Și, dragă Adina, dă-mi voie să-ți spun că nu numai tramvaiele sînt punctuale în Germania, ci și autobuzele. Desigur că mai există și excepții, dar asta numai cînd călătoresc eu. Așa, de pildă, astăzi. Hai să-ți povestesc!

Am avut de lucru în Altstadt, orașul vechi din Düsseldorf, și întorcîndu-mă acasă, m-am dus la stația terminus a autobuzului, care întoarce acolo, lîngă o biserică, Maxkirche, în zona pietonală, unde numai el are voie să circule. Autobuzul trebuia să plece la ora 17,01, după orarul afișat în stație. Era ora 17 fix și autobuzul stătea în stație, absolut gol, fără pasageri și fără șofer. Ușile închise. Ora 17,02, 17.03. No driver. Obișnuit cu punctualitatea, încep să-mi fac griji, n-o fi circulînd azi, cine știe… La ora 17,04 apare șoferul gîfîind, deschide ușile, urcăm. „Scuzați-mă“, zice, „e de groază!“ Eu: „Dar ce s-a întîmplat?“ El: “Păi, am avut aici, la ultima stație, o staționare obligatorie de 15 minute, după plan, și m-am dus uite colo, vizavi, să mănînc niște spaghetti. Localul gol-goluț, sînt unicul client, dau rapid comanda, dar italienii ăia nu mai termină spaghetti-urile o veșnicie. Le-am înghițit fierbinți în cîteva secunde.“ Apoi șoferul dă drumul la motor. „Aiuriți italienii ăștia, dom’le, ce-o fi cu italienii ăștia?“ El, la rîndul lui, vorbea germană pocit, era slav, rus, bulgar sau știu eu ce. Eu: „Da, e de jale, domnule, e deja ora 17,05, credeți că mai recuperați pierderea?“ El: „Bineînțeles.“ Ca din senin, apare un alt tip gonind și urcă gîfîind în autobuz. Are o față de marș militar, arată cam ca nemții ăia din caricaturile postbelice ale americanilor. „Ăsta-i autobuzul care trebuia să plece la ora 17,01?“, întreabă. Șoferul: „Da, ăsta-i.“ Tipul: „Și de ce n-a plecat încă? Cam mult întîrziați, nu? Așa apare haosul.“ Șoferul: „Vă rog să mă scuzați, a fost o situație de excepție, îmi pare rău.“ Dă gaz și o ia din loc, ca să recupereze pierderea. Eu am coborît la a doua, dar sînt sigur că, dacă n-a mai mîncat spaghetti, a recuperat-o.

Cam asta a fost întîmplarea, dragă Adina. Ce-am vrut să spun este că în Germania mijloacele de transport în comun funcționează perfect, pînă la proba contrarie. Și ca să ne întoarcem la început și să terminăm cu nostalgia tramvaielor, iată o întîmplare în tramvai din timpul comunismului. „Avansați, vă rog, doamnelor și domnilor!“, strigă vatmanul. „Astăzi nu mai există doamne și domni!“, îl admonestează un pasager, comunist convins. La stația următoare, vatmanul strigă: „Muncitori și țărani, vă rog să coborîți cu toții, am ajuns.“

Foto: wikimedia commons