Noi și sistemul

30 iulie 2019   Societate

Tragedia Alexandrei ne-a marcat pe fiecare dintre noi. Și ne-a făcut să vedem într-o altă lumină, mai clară, chiar orbitoare, acțiunile și, pînă la urmă, viețile noastre. Ca și după tragedia din Colectiv, am înțeles, din nou, dureros de lucid, cu ce avem de-a face și sub ce auspicii trăim.

Eu, una, parcă mi-am înțeles mai bine întreaga viață, în special perioada de „maternitate acută“, căci nu știu altfel cum să-i spun: cea în care m-am ocupat aproape numai de fiul meu. Sigur, nu e normal să se întîmple ceva atît de îngrozitor ca să te prinzi ce se-ntîmplă și ce ți se-ntîmplă. Dar se pare că trăim într-o societate în care doar șocurile extreme ne mai mișcă în mod semnificativ. O societate bolnavă în care fiecare dintre noi sîntem într-un grad mai mic sau mai mare pacienți, în funcție de imunitatea fiecăruia.

Unii în mod conștient, alții sub-con-știent, și cei mai mulți, probabil, semiconștient. Ca să ne adaptăm unui sistem care, în majoritatea cazurilor, nu funcționează, ba chiar se întoarce împotriva noastră, ne-am schimbat, mulți dintre noi, felul de a fi. Unii pur și simplu s-au supus sistemului, așa imperfect și nociv cum e, luîndu-l ca atare și refuzînd să-l judece. Alții au ales să lupte și să se revolte cu fiecare ocazie împotriva lui: fie că e vorba de asigurările de sănătate, plata impozitelor, traficul rutier, sistemul educațional ori siguranța fiecăruia. Dar și asta îți ocupă tot timpul, lăsînd puțin loc pentru altceva. În sfîrșit, o altă categorie, numeroasă în jurul meu, a optat pentru a trăi în el, dar, de fapt, în afara lui: ignorîndu-l, baricadîndu-se într-o citadelă proprie, pavoazată cu muzici, cărți, chestii culturale în general. Alții au decis pur și simplu să lase în urmă acest spațiu disfuncțional, plecînd peste mări și țări.

În fine, o altă categorie, în care mă încadrez și eu, a optat, semiconștient, pentru un mix între cel puțin două din categoriile de mai sus: în cazul meu, între revoltă și evaziune. Ca să nu devii strict un sac de nervi, nu te poți revolta tot timpul: așa că, din cînd în cînd, te teleportezi în propriul turn, chiar dacă nu de fildeș, măcar din chirpici, în care te ilu-zionezi că nu te ajung intemperiile din restul lumii. Cu un mic procent de supunere la regulile cotidiene, căci altfel nu poți supraviețui.

Ce a însemnat, în practică, în cazul meu, această chinuită combinație? Un soi de deformare a caracterului, în sensul, pe de o parte, al unei doze mai mari de suspiciune și de neîncredere în mai toate din jur; și, pe de alta, dezvoltarea unor relații personalizate cu oameni care, în alte condiții, nu m ar fi interesat. Dar care s-au dovedit necesari supraviețuirii: s-a văzut, pornind de pe vremea lui Ceaușescu și continuînd cu anii ’90, că doar șpaga nu ajunge, ci funcționează mai bine asociată cu un fel de pseudo-intimitate cu persoanele care-ți asigură servicii. Dna Maricica de la Mezeluri, care ne făcea rost de mușchi file pe vremea comunistă, nu era doar bucuroasă că primea ceva în plus de la mama, ci și că aceasta o băga în seamă. Era mica ei vanitate și micul ei exercițiu de putere. Consimțind la aceste trocuri de supraviețuire, care, repet, au început în anii ’80, dar au continuat și după, și standardul tău moral, de consumator, scădea: deveneai parte din corupția mică. Cei care spun, nonșalanți, că „se descurcau“ (!) pe vremea lui Ceaușescu se fac că uită acest sinistru troc.

În anii ’90, falsului transfer de afecțiune i s-a adăugat, mai mult decît oricînd, acțiunea pe cont propriu. În sălbăticia tranziției de atunci, ca să supraviețuiești trebuia să-ți asumi tu, ca individ, tot mai multe lucruri pe care societatea nu ți le asigura. Dacă aveai un copil, de pildă, tu, personal, trebuia să-l ferești de toate, pentru că mai nici una dintre instituțiile implicate în creșterea și educația lui nu o putea face pînă la capăt. Da, îl duceai, de pildă, în parc, dar nu puteai pleca de lîngă el, pentru că leagănele erau de fier, adesea ruginite, nisipul plin de mucuri de țigară și-n jur roiau celebrii cîini comunitari. Practic, erai Cerberul copilului tău. Multe din amintirile mele de la vîrstele mici ale fiului meu se pot sintetiza într-una: eu fugind după el, prin diverse locuri, și, din cînd în cînd, urlînd ca să-i semnalez pericolele. La fel s-a întîmplat cu bătrînii familiei, care au avut ghinionul să ajungă în spital: trebuia să stai aproape non-stop la căpătîiul lor, în ture, ca să fii sigur că asistenta nu le pune glucoză în loc de ser fiziologic în perfuzii (ceea ce s-a și întîmplat odată cu bunicul meu, noroc că eram noi, familia, acolo și l-am salvat).

Ideea e că sistemul și diversele lui instituții, de cele mai multe ori, nu ne-au ajutat, ba dimpotrivă, ne-au atacat. Noi ne-am adaptat lui, ca-ntr-un experiment horror, și a găsit tot mai multe metode să l eludăm și să-l învingem parțial. Îmi doresc să vină o vreme în care să nu mă mai simt nici Cerber, nici „supererou“, să pot umbla liberă, fără suspiciuni și vinovății, iar sistemul să acționeze pentru mine, atunci cînd e treaba lui, în mod profesionist și eficient. Și, de ce nu, empatic.

Mai multe