Noi generaţii de nostalgici

Cu cîteva zile în urmă, TVR 3 a difuzat piesa de teatru Valiza cu fluturi, a cărei premieră a avut loc în anii ’70. Am încercat să ghicesc care a fost motivul pentru care telespectatorii au fost invitaţi să vadă această piesă. Subiectul? Unul tipic pentru anii fierbinţi ai comunismului: un cuplu cu „origini nesănătoase“ şi cu deprinderi „bolnave“ – el, sculptor, carevasăzică fără o ocupaţie serioasă, productivă, ea, o femeie obişnuită cu luxul şi cu băutura – primeşte vizita unui tînăr idealist, comunist ilegalist, evident. Vizita are un final tragic, dar optimist: tînărul este omorît în beciurile securităţii, dar nici cuplul, descompus de otrava bogăţiei nemuncite, nu o duce mai bine. După o revoluţie anticomunistă, petrecută abia cu două decenii în urmă, e greu de înţeles de ce subiectul descris mai sus ar avea audienţă maximă. Calitatea piesei sau a interpretării? Jocul actorilor, altfel unii dintre cei mai respectabili, a fost strivit de replicile hîde, provenite parcă dintr-un manual de reeducare folosit în temniţele comuniste.

Nu e singura dată cînd stafia comunismului bîntuie nevolnică prin programele televiziunilor sau prin paginile ziarelor: foşti securişti de anvergură sau activişti încrîncenaţi sînt chemaţi în calitate de experţi ai marilor probleme social-economice cu care se confruntă ţara. Mai apoi, din cînd în cînd, experţi în sondaje de opinie ne comunică procentele ameţitoare ale românilor nostalgici după vremurile construite de Ceauşescu. Pe marginea lor se nasc ore lungi de comentarii inepte, fals îngrijorate, care produc concluzii amuţitoare: ori că ideologia comunistă n-a fost chiar o pacoste, şi-atunci românii au tot dreptul să-i regrete binefacerile, ori că poporul e, în majoritate, amnezic sau masochist. Să întrebi un român, victima istovită a crizei financiare, dacă regretă comunismul mi se pare inutil, indecent, lipsit de orice relevanţă interpretativă: este ca şi cum ai întreba un fost deţinut, pe caniculă, dacă nu tînjeşte după răcoarea de la Jilava. (Bănuiesc că în Germania ruinată de cel de Al Doilea Război Mondial, au existat mii sau poate sute de mii de nemţi – agresaţi, torturaţi, violaţi de armatele victorioase –, care tînjeau după vremurile în care al treilea Reich făcea să tremure jumătate de glob. Dar nimeni nu s-a gîndit să transforme vinovăţia, neputinţa, cruzimea, iresponsabilitatea sau frustrările unui popor tîrît în război într-un subiect de maximă audienţă.)

Joaca de-a comunistul bun şi comunistul rău este periculoasă: la ea asistă mii de copii şi tineri care nu ştiu altceva despre anii de după război decît ce le spunem noi. Că mii de români adulţi mai duc încă dorul comunismului, încă nu mi se pare atît de grav. Dar că, prin felul în care facem încă, iresponsabil, propagandă comunistă în mass-media, îi transformăm pe copii şi pe tineri în nişte nostalgici ai unor vremuri de tristă amintire, pe care ei nu le-au trăit... asta da povară pentru viitorul ţării. Dacă nu ne vom hotărî mai repede să punem punct spectacolului comunist, cu Pistruiatul şi ştiri mondene din viaţa dictatorilor, cu activişti în rol de băieţi buni şi securişti pe post de experţi vigilenţi, vom avea în curînd o nouă generaţie, tînără, foarte tînără, care va dori să intre, de astă dată de bunăvoie, într-un sistem concentraţionar, cu gîndul la falsele beneficii ale unei vieţi asistate, controlate de stat. La urma urmei, scopul unei ţări care a trecut printr-o revoluţie anticomunistă ar trebui să fie acela de a risipi nostalgiile păguboase, şi nu de a naşte generaţii „libere“, îndrăgostite de tinereţea ilegalistă a părinţilor. 

Maria Iordănescu este psiholog.