New York-ul în cinci zile

N-o să vă ascund: sînt singura din familia mea care a zburat peste Ocean. M-au sunat mama și mătușa în seara de dinaintea plecării să-mi spună drum bun și m-au rugat, neliniștite, să dau neapărat un semn cînd ajung. Îndepărtatul New York, la care am visat mult timp cu ochii deschiși, și pe care îl știam din atîtea cărți și filme, mă aștepta. La aeroport, cu pașaportul în mînă, fericită că am trecut și de ultimul control și că l-am convins pe domnul de la ghișeu că sînt o scriitoare din România, invitată la Festivalul New Literature from Europe pentru romanul meu Omoară-mă! (Kill-me!, scria în invitația oficială), am tras adînc aer în piept. Apoi am stat cuminte și am așteptat la coada de la ieșirea din terminal să-mi vină rîndul și m-am urcat într-un taxi galben...

Frivolități turistice

Primul lucru cu care trebuie să te obișnuiești la New York e perspectiva. Exersezi mișcarea capului, îl lași mult pe spate, cît îți permit oasele gîtului, iar ochii ți-i setezi să privească doar în sus. Înainte de mirosuri, texturi, scările de incendiu de pe clădiri, cred că am perceput zgomotul. Nu s-au inventat termopane care să-l țină la distanță. E în toți și în toate. Oriunde te-ai ascunde, el vine după tine. M-am lecuit cu ocazia asta și de lamentațiile de genul: Bucureștiul e un oraș aglomerat, imposibil, isteric etc.

Dacă ar fi să-l descriu aș zice că e un amestec de forfotă, de claxoane și de sirene, motoare, boxe, ventilatoare, generatoare de curent, care te fac să fii mereu în gardă. Fără șă-ți dai prea bine seama, te-ai și transformat într-o cutie de rezonanță. O dată ce ai primit botezul orașului, călătoria poate să înceapă.

Lucrurile se întîmplă mereu la New York pe repede înainte. Imaginile și pașii se accelerează. Uiți ce ai făcut cu o zi înainte, cînd a fost luni, unde au dispărut restul zilelor și de ce te-ai trezit abia sîmbătă. Străzile din Manhattan sînt niște parcele numerotate. E aproape imposibil să te rătăcești (mă rog, asta în cazul în care nu te străduiești prea mult).

La orice oră din zi sau din noapte m-aș uita pe geamul de la etajul opt al hotelului, văd lume mișunînd pe stradă. Cînd plec în recunoaștere, adun ca într-o geantă supradimensionată tot felul de nimicuri, de imagini colorate și le arunc acolo de-a valma.

Un bărbat tînăr, creol, îmbrăcat într-un tricou negru și pantaloni lărguți, trece pe lîngă mine în pași grațioși de dans. Se privește în vitrine, are căști în urechi și repetă niște mișcări ample și studiate. Plutește cu grație printre oamenii de pe trotuar. Mi se pare că doar eu mă opresc și întorc capul să-l mai zăresc o dată pe dansatorul neașteptat. O clipă, atît a durat spectacolul său solitar, pînă cînd l-a înghițit nebunia orașului. Pașii săi elastici n-au lăsat nici o urmă pe asfalt, iar gestul meu de turist care vrea să scoată aparatul de fotografiat a rămas suspendat în aer.

Veverițe cu blana gri apar de unde nu te aștepți. Alergătorii din Central Park te depășesc și se topesc în lumina de toamnă. Umbrelele imense care împînziseră străzile într-o zi ploioasă mă fac să mă gîndesc că aș putea să mă adăpostesc eu însămi sub ele de stropii de ploaie dacă aș putea ține ritmul oamenilor grăbiți care trec pe lîngă mine. Rămîn preț de un sfert de oră nemișcată și le caut privirile. Singurătatea mea pare desăvîrșită în marea aceea umană. Ochii lor baleiază pe lîngă mine. Nu mă ating, nu mă înregistrează, plec mai departe cu gîndul că am nimerit într-un loc minunat, de un autism perfect.

Am luat metroul și m-am plimbat pe Wall Street într-o după-amiază însorită. Dar senzația că m-a teleportat cineva pe celălalt meridian al pămîntului a fost copleșitoare. Clădirile sînt atît de apropiate unele de altele, străzile înguste, încît lumina nu reușește să mai intre. Se făcuse noapte în cîteva secunde. M-am grăbit să mă îndepărtez de celebra zona financiară, de unde, după cum bine știm, nici nu vin vești prea bune.

Oameni care fac jogging sînt peste tot; devin parte integrantă din peisaj. Dar, cînd descopăr un comando de trei bărbați care aleargă dezbrăcați u-mi pot lua ochii de la ei. În afara pantalonilor scurți n-au pe ei nici o altă haină. Busturile lor goale strălucesc la asfințit și par metalice. Durează tot o fracțiune de secundă. Îl întreb pe prietenul meu C., cu care hoinăresc pe străzi, dacă și el i-a văzut sau mi s-a năzărit cumva.

Trec apoi prin dreptul unui magazin Chanel. Ochiul meu, ca un computer mai puțin performant, are o întîrziere. Nu poate procesa instant toată informația. De aceea sînt nevoită să mă întorc cîțiva pași ca să pot să mă uit în voie de buchetul imens de flori multicolore care tronează în mijlocul unei încăperi luxoase. E cel mai dramatic și mai fatal aranjament floral pe care l-am văzut vreodată.

La un micuț restaurant japonez de lîngă sediul ICR, am făcut o pasiune pentru “dragon” și “rainbow”, sushi-ul din meniu.

O întîmplare dintr-un magazin de computere mi-a demonstrat live ce înseamnă granițe culturale. Ceea ce crezusem că ar fi un flirt după standardele noastre europene, și o băteam pe O. la cap că nu poate să fie doar profesionalism de good seller ceea ce văzusem, l-a destabilizat pe Curt, specialistul care ne ajutase. Amica mea s-a dus la el și i-a spus la sfîrșit că vin din altă parte și că am făcut un pariu. Ne-a zîmbit, dar nu era rîsul lui. Stingherit, ne-a lămurit imediat: nu vrusese decît să fie un bun vînzător și nu a fost absolut nimic mai mult în intenție. O. avusese dreptate, ea locuiește de cinci ani la New York, eu venisem doar pentru cîteva zile. Curt, cu o voce pierită, a mai reușit, totuși, să ne întrebe care dintre noi cîștigase pariul acesta…

Într-un bar din Brooklyn, un tip cu față de asiatic, cu coadă și barbișon, critică societatea americană. Îi admir discursul. Pune la bătaie argumente tari. De la un punct încolo, mă gîndesc că nici dacă ar scoate o sabie ninja din geantă nu m-ar mai surprind prea tare. N-o face, dar îi împrumută interlocutorului său un volum gros: The End of Money.

Am prins momentul în care vitrinele erau decorate pentru Crăciun. Nu, nu e vorba despre aranajarea lor, ci despre niște puneri în scenă extrem de elaborate. Manechine cu cap de animale sălbatice, jucării care se mișcă, mixturi de obiecte și lucruri pentru care trecătorii fac coadă să se uite ca la cel mai popular muzeu.

Uriașa instalație a lui Maurizio Cattelan, All, de la Muzeul Guggenheim – suprarealistă, apocaliptică, bîntuitoare – mi se pare o încheiere atît de firească pentru călătoria mea new yorkeză. Devin unul dintre presonajele lui Cattelan, printre caii suspendați, copiii cu ștreangul de gît, morții în coșciuge, femeia din frigider și, de la un punct încolo, toată lumea noastră încărcată de simulacre, asemenea unui pom de Crăciun, și reconstruită de artist pe o înălțime de patru etaje. 

Un festival, șase scriitori și o temă: Noir

“New Literature from Europe” la care am participat se află la a 8-a ediție și este un proiect EUNIC (co-organizator ICR New York, alături de alte șapte institute culturale europene). Invitații au fost din Franța (Caryl Ferey), Polonia (Zygmunt Miloszewski), Spania (Jose Carlos Somoza), Germania (Jan Costin Wagner), SUA (Dan Fesperman) și, după cum v-am spus deja, România. Am avut două lecturi – prima la impresionantul Centru Ceh, cea de-a doua la o librărie primitoare din Brooklyn – și o masă rotundă, prezidată de simpatica doamnă B.J. Rahn (Hunter College), un personaj ieșit parcă dintr-un roman de Agatha Christie, la Center for Fiction (una dintre cele mai vechi biblioteci din Manhattan, în prezent un important centru literar). Nici o improvizație: totul a fost stabilit îndeaproape, de la organizare, timp acordat fiecărui autor, la tema discuțiilor.

Din programul festivalului au mai făcut parte și cîteva proiecții de filme, titlul românesc prezentat fiind Aurora al regizorului Cristi Puiu.

Fragmentele noastre citite în engleză de actorul Robert Lyons au sunat incredibil. Nu se auzea nici musca în sală. Felul în care trecea de la un roman la altul și își ajusta tonul și ritmul mi s-a părut incredibil: calm, expresiv, dozaj fin, irezistibil.

Încă o dată, la New York, mi-am dat seama că am avut mai multe lecturi din cărțile mele în străinătate decît în România. Și, credeți-mă, pentru un autor, oricît de plăcut ar fi momentul, tot rămîne rămîne o ciudățenie. Și o mare ficțiune.