Neptun şi muntele vrăjit

Merg, deja de ani, la mare la Neptun, la „Scriitori“. Anul acesta m-am reîntors acolo după o pauză de vreo patru ani. Aproape nimic nu s-a schimbat. A rămas o oază… cu program fix.

De mică, mi-am petrecut vacanţa ani în şir în aceleaşi locuri, făcînd mereu aproximativ aceleaşi lucruri: vacanţe în general reuşite, în care tradiţia se îmbina cu plictiseala, într-un mod de viaţă à la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann… (Mai ales că mult timp mergeam chiar la Hotel Mangalia, care avea şi un sanatoriu.)

Am ales, din nou, Neptunul, exact pentru previzibilitate şi constanţă: ştiam ce mă aşteaptă şi ştiam cam ce să aştept de la oamenii pe care urma să-i găsesc acolo – erau filtraţi, dacă se poate spune aşa, „de-ai noştri“…

În Muntele vrăjit, programul lui Hans Castorp, scurtat, era în felul următor: „De dimineaţă (…) intra băieşul (…) şi, numindu-l pe Hans Castorp (…) cu numărul camerei, îl fricţiona cu alcool“. Apoi lua masa „cu perna în spate“. „Aprindea apoi o ţigară şi abia sesiza că Joachim (n.a.: vărul său) plecase să-şi facă plimbarea de dimineaţă, că îl şi vedea întorcîndu-se. Mai flecăreau iarăşi de una, de alta, astfel că intervalul dintre două mese (…) era atît de scurt, încît chiar şi un cap sec şi un sărac cu duhul nu ar fi reuşit să se plictisească (…). (…) Abia ţi-ai pus mîinile sub cap şi abia ţi-ai aruncat privirile în tavan, urmărind un gînd, că gongul îi invita pe toţi pacienţii, cu excepţia celor care zăceau în pat şi a muribunzilor, să se pregătească pentru dejun.“

Cam aşa se desfăşura, pe vremuri la hotelul Mangalia Siemens, viaţa de vacanţă: dimineaţa plajă, apoi duş, masă, şi după-masă ceea ce mama numea „proceduri“: bazin de sulf, duşuri subacvatice, nămol, masaj, piscină… Seara, masa la restaurantul hotelului, unde într-o perioadă cînta Gil Dobrică… Iar apoi o liniştitoare plimbare pe dig, pentru aerosoli… La Neptun programul a fost şi mai… sau cazon, într-un fel: rutinei şi aşa sufocante, după părerea mea, a mersului la plajă, i se adăugase acum şi ritualul unsului. Datului cu loţiuni (pe vremea Siemens-ului exista aproape doar laptele demachiant Doina…) al căror grad de protecţie îl poţi descreşte pe măsură ce înaintezi în bronz… Aşa că, în varianta Neptun, lucrurile au decurs astfel: mic dejun; mers pe plajă, uns; întors de la plajă, spălat; masa de prînz; somn; mers la plaja de după-masă, uns; venit iar acasă, spălat; masa de seară; discuţii de... terasă. În acest context, intervalul dintre mese, despre care Hans Castorp spunea că i se părea scurt, mie, una, mi se părea enorm. Thomas Mann vorbeşte de esenţa plictisului: ceea ce nouă tinde să ni se pară interminabil, el consideră, dimpotrivă, că e „o scurtare bolnăvicioasă a timpului, pricinuită de monotonie. (…) Cînd o zi seamănă cu toate, ele nu sînt decît o singură zi; (…) iar într-o desăvîrşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca foarte scurtă şi ar trece cît ai bate din palme“.

Singura diversitate în această monotonie asumată au fost… mesele. Sau, mai bine-zis, momentele precedînd sau urmînd actului ingurgitării în sine. Cînd te aşezai la masă cu o carte (Muntele vrăjit…) şi urmăreai „mişcările de trupe“ din jur, felul în care diverşii meseni îşi făceau intrarea: unul cu un soi de reverenţe tuturor şi spunînd „poftă mare!“; o doamnă – discret însoţită de o căţeluşă caniche neagră, cu o foarte mică fundă roşie pe cap; un bunic mustăcios – însoţit de un nepot plin de imaginaţie care-i organiza pe toţi din numeroasa-i familie în scenarii incredibile; două doamne misterioase, alunecînd discret împreună, cu priviri melancolice, ce s-au dovedit a fi mamă şi fiică…

Şi lista ar putea continua. După masa de seară, grupurile se schimbau, apăreau unii, dispăreau alţii... E de ajuns să spun că o fată blondă, cu alură studiat gotică, scotea la plimbare, în fiecare seară, un fermecător motan cenuşiu, de rasă.

Toate aceste apariţii şi interferări au lungit timpul plictiselii, în varianta „thomasmann-iană“; sau l-au scurtat, în versiunea comună… Cert e că au făcut vacanţa la Neptun – mereu aceeaşi şi, totuşi, diferită – suportabilă.