Neptun forever

Pe vremea lui Ceaușescu, marea era pentru mine Mangalia, cu prelungire în 2 Mai și Vama Veche. Hotelul Mangalia – cu bazinul lui de înot, barul cu Pepsi și lifturile navigate de liftiere cool, cu împrejurimile lui, printre care și ruinele cetății Callatis, pe care ne cățăram aproape zilnic, în drumul spre oraș, cu digul și călușeii din capătul plajei, cu teatrul de vară și capătul minicarului de pe lîngă hotel – era lumea mea. A copilăriei mele și a oamenilor din jurul meu. Nici nu credeam, aproape, că mai era ceva dincolo de ea.

Și totuși, cumva, din cînd în cînd, îmi doream și altceva, aspiram spre necunoscutul ce se întindea, ademenitor și amenințător, dincolo de granițele universului protejat. Într-o zi țin minte că am luat minicarul de la capătul lui, undeva mai sus de hotel, pînă la următorul capăt care, pare-mi-se, era Venus. Stăteam pe locul de la geam (care era fără geam), mă flutura vîntul și priveam cu aviditate lumea devenită tapet ce mi se derula în fața ochilor. Nu cu un interes turistic (pentru „perlele litoralului românesc“ din anii comunismului), ci pur și simplu uman și migrator. De la Venus, minicarul se schimba și capătul suprem era Olimp. Ajungeai pe muntele zeilor cu eforturi, nu oricum. Zona Neptun-Olimp, în care ajungeam rar, era pentru mine suprema ispită: un teritoriu la care nici nu îndrăzneam să aspir.

În ultima vacanță din liceu, cred că între a XI-a și a XII-a, am plecat pentru prima dată la mare cu o prietenă, fără părinți. E adevărat, cu vărul ei mai mare, student, și cu un prieten al lui. Cei doi erau meniți să aibă grijă de noi. Locurile la mare, la hotel, se dădeau, pe vremea aceea, de sfîrșit de ani ’80, ori prin bilete de sindicat, ori pe pile. Corupția mică și mijlocie funcționau nestingherite. În spiritul ei am putut să ajungem în mult rîvnitul Neptun: mama avea o cunoștință, care era in charge pe Constanța. M-am dus, împreună cu prietenii mei, la doamna unde am fost trimisă să fac rost de cameră: din nefericire, pila noastră nu mai era în funcție, așa că tot ce am putut primi a fost o cameră timp de trei zile la un hotel din Neptun.

Aveam ocazia, în sfîrșit, să ajung în zona interzisă. Hotelul, între noi fie vorba, unul cu nume de oraș de prin țară, cu patru etaje, cred, era cu mult sub hotelul Mangalia, unde stătusem atîția ani. Dar mie mi s-a părut paradisul, cu atît mai mult cu cît era, pentru prima dată, vacanța mea: eu mă luptasem cu doamna acră pentru hotel, eu îi găzduiam și pe cei doi studenți care nu aveau unde dormi decît la noi în cameră, pe jos. Mă simțeam ca un soi de șef de trib sau amazoană care-și conducea ostașii pe cîmpuri ostile. Totul a decurs corespunzător, în sensul că ne-am strecurat cu succes pe sub nasul recepționerului, cu pasagerii noștri clandestini cu tot. Am luat în stăpînire Neptunul, l-am cunoscut și ni l-am apropriat, fără să ne mai fie frică de el. Am avut, acolo, toate aventurile posibile, și toate s-au terminat cu happy-end. L-am cunoscut, tot într-un minicar, și pe cel mai frumos băiat din lume: cînd a coborît, la cei 1,90 m și ai lui, smead, brunet, atletic, am trăit aproape identic senzația pe care, în filme, ți-o dă de obicei o personă fabuloasă de sex feminin, pe care o vezi pentru prima dată, urmărită cu încetinitorul. L-am sorbit din ochi pentru vreo două zile pe cel mai frumos băiat din lume, pînă cînd, la un moment dat (peste alea două zile), s-a dovedit și cel mai plat, pornind de la niște stele.

În anul următor, cînd am revenit în zonă, am ajuns chiar la celebrul Panoramic din Olimp, să facem o baie nocturnă în piscină. Baia n-a avut nimic romantic, am murit de frig, dar măcar am încălcat, așa, toate tabuurile. Astăzi, toată floarea cea vestită a hotelurilor Panoramic & co. din Olimp nu mai e decît o ruină, o paragină. Aleile din jurul lor sînt pustii, magazinele părăsite, arătînd precum Pripiatul dintr-un film mai vechi de groază despre Cernobîl. În fața lor, la mare, sînt kilometri de plajă pustie. Ceea ce nu e lipsit de farmec.

De fapt, zona dintre Olimp și 23 August e una dintre cele mai interesante de pe litoralul românesc, după mine. Pe lîngă legendele care circulă despre ea, printre care una (care acum, înțeleg, e deja istorie) despre cum nimeni altul decît Jack Nicholson ar urma să investească acolo pentru a face un resort de nu știu cîte stele, e o plăcere să te plimbi pur și simplu. Cel mai ades în tovărășia pescărușilor, a ciorilor și a unei specii de rațe moțate. Să te uiți după melci și scoici, să privești diversele faze ale răsăriturilor, ale apusurilor sau, pur și simplu, cum se sparg valurile de țărm. Întîlnind, din cînd în cînd, cîte o cafenea pierdută în sălbăticie. Ca să ajungi, în cele din urmă, pînă la o pensiune fermecătoare și vreo două restaurante chiar pe malul mării, dintre care unul e „Popasul pescarilor“.

Se întrevede, astfel, un alt fel de Neptun-Olimp-23 August posibil. Despre alte desfătări și dezmățuri locale, data viitoare.

Foto: wikimedia commons