„Nenea pe cal“ și orașul în care trăim
„Am reușit să-i fac pe bucureșteni să iubească Bucureștii și sînt mîndru că emulațiunea entuziastă dintre cetățeni mă ajută în operarea mea cu sugestiuni variate și zilnice.“ – Dem I. Dobrescu, primar al Bucureștiului în perioada februarie 1929 – ianuarie 1934.
Sîmbătă dimineață, autobuzul 368 e aproape gol. Hotărîsem devreme cu băiatul meu să facem o plimbare prin București cu autobuzul și să-l încercăm și pe cel turistic, cu platformă. Sîmbătă dimineață, orașul pare mai respirabil, parcă mai vizibil și mai frumos. Autobuzul face dreapta dinspre Știrbei Vodă pe Calea Victoriei. Ateneul se vede mai bine azi, cu parcarea de la Hilton aproape goală. În fața noastră, la cîteva scaune, un bunic cu nepotul în brațe răspunde cu răbdare la întrebările ce nu se mai opresc. Atenția copilului e atrasă brusc de statuia lui Carol I. Îl arată cu degetul, întrebător, iar răspunsul bunicului vine rapid: „Da, bunicu’, nenea pe cal“.
Formularea bunicului, „nenea pe cal“, mă zgîrie pe ureche. Copiii iubesc poveștile cu regi și cavaleri, de ce nu regele pe cal, de ce nu regele Carol pe cal? Indiferent dacă bunicul știa sau nu cine era pe cal, rezultatul e același, asistam la încă o mică oportunitate ratată pentru un copil de a se conecta emoțional cu orașul, cu reperele lui. Îmi vin în minte alte exemple în care am mai trăit sentimente similare, și ele apar cel mai des atunci cînd încerci să te întîlnești cu cineva într-un loc anume sau să-i explici unde găsește un punct de interes. „La ieșirea din pasaj către Palatul Suțu“, „Care-i ăla, că nu știu?“, „Muzeul de Istorie al Bucureștiului?!?“, privire confuză, „Nu prea știu centrul, că am copilărit în Sălăjan“, vine scuza care mă irită. Îmi vine să răspund că eu am copilărit în Constanța, dar nu cred că ar fi constructiv.
Alteori reperele există, dar vag, legate de rezonanța lor fonetică, nicidecum de cea istorică sau măcar geografică: „…la Street Delivery, la intersecția cu Eduard Cvintet“ – și îmi aud gîndurile ca la Radio Erevan spunînd: da, sigur, dar nu e Eduard Cvintet, ci Edgar Quinet, și da, e acolo, dar nu e Quinet, ci Pitar Moș, desigur ambele străzi cu sedii ale Universității București.
Poate cel mai traumatizant moment pentru mine a fost cel al demolării Halei Matache, cînd subiectul era chiar dispariția un reper urban important. Atunci am observat că pentru mulți, inclusiv apropiați, traficul auto și confortul personal erau mai importante decît protejarea unui reper monument, iar pentru cei mai mulți era doar indiferență. În 31 de ani, de cînd trăiesc în București, am întîlnit numeroase astfel de situații și nu cu oameni care s-au mutat recent aici. Și nu cred că risc prea mult generalizînd. Din păcate, ignoranța și indiferența au dus la dispariția unui alt monument de arhitectură care nu a căpătat aceeași expunere mediatică precum Hala Matache. „Nu am știut că e monument“, a fost unul din răspunsurile Ministerului Transporturilor după demolarea podului de cale ferată Băneasa care făcea parte dintr un ansamblu modernist alături de Gara Băneasa și de Fîntîna Miorița, iar presiunea publică pentru a se relua traficul, adică a locuitorilor acestui oraș, a contat mai mult în graba cu care a dispărut acest monument.
Relația de indiferență și ignoranța cu care e tratat orașul acesta se reflectă direct și în felul cum arată. Cauzele istorice, culturale, economice și educaționale ale acestei relații între oraș și locuitorii săi sînt multiple, dar dacă ne dorim să arate mai bine, cred că un început bun, un prim pas la nivel individual ar fi ca fiecare dintre noi să îl cunoaștem mai bine.
Sentimentul de apartenență la un oraș, la o comunitate urbană, se clădește în timp și mulți factori îl influențează. Cred că unul din ei se leagă de repere, de cunoașterea lor, iar sentimentul de apartenență determină grijă, afecțiune și acestea pot să transforme orice, inclusiv un oraș întreg.
Mă enervasem pentru că mi se părea că e o legătură directă între „nenea pe cal“ și „nu am știut că e monument“. Am coborît la „Orizont“ pe Dem I. Dobrescu, și am început să îi povestesc băiatului meu despre primarul Tîrnăcop și alte povești despre ce lucruri făcuse el pentru București. De regele Carol știa.
Lucian Mihai este trainer și partener la compania Interact, cu o experiență de 18 ani în management de servicii profesionale și training. A fost ales Trainer-ul anului în 2008.