Nemărginire, un hotel şi o căprioară

Nu am ştiut niciodată – aşa cum am mai spus, şi în alte rînduri – să mă bucur de natură în mod firesc. Şi totuşi, în puţinele mele momente de comuniune cu aceasta, am simţit, pompos vorbind, contactul cu… nemărginirea. 

Da, sună pompos, mazilian chiar (à la Theodor Mazilu), dar atît în faţa înălţimilor ameţitoare cît şi a „mării celei mari“ ai, într-un fel sau altul, sentimentul urieşimii lor şi al nimicniciei tale. Simţi pe pielea ta, la propriu aproape, în anumite momente, ceea ce la orele de estetică era numit sublim. 

Am simţit, aşa, pe un petic de iarbă la Cumpătu, Sinaia, uitîndu-mă la mişcările norilor şi la locuitorii copacilor din preajmă – păsări şi veveriţe. Mi-a venit atunci în minte ceea ce „literatura de specialitate“ numea „sentimentul naturii“; şi m-am întrebat de ce e nevoie de atîtea tertipuri şi agresiuni pentru a-l avea. Probabil că „simţitul“ ăsta, în varianta general-omenească, înseamnă s-o iei în stăpînire (natura) şi s-o faci după (micul) tău chip şi (mica) ta asemănare. Exact aşa s-a întîmplat în pădurea de la Cumpătu. În dorinţa, legitimă, de a-mi prelungi simţirile metafizice şi în alt loc decît cel iniţial, am pornit spre Poligon: poiana din pădurea locală unde, cîndva, se făceau trageri. 

De la început, drumul era altfel decît cel de altădată, chiar decît în urmă cu doi ani. Pe dreapta, se mai înălţase o casă mare, în stilul zis montagnard. Odată intrat în pădure, pe stînga, apărea o alta, în locul unui pîlc de copaci: maronie şi cu nişte încrustaţii florale. Mergînd în continuare, pe partea dreaptă, surpriza a fost majoră: acolo, evident unde pe vremuri tot copaci fuseseră, se înălţa acum… un viitor hotel (cel puţin asta spun localnicii că va fi). Mare şi fără, aş zice, o personalitate anume. 

Hotelul în sine nu era nici măcar atît de urît: faţă de casa de un alb-murdar, cu colonade în stil mediteranean care se înălţa alături, neterminată (şi despre care vocile locale spun că este a unui fost demnitar) era chiar neutru. Problema e că hotelul în cauză, cu lipsa lui de personalitate cu tot, a schimbat, deja, şi va schimba, şi mai mult, pădurea. 

Din pădurea liberă, a tuturor şi în special a… ei înseşi, prin care oamenii erau doar musafiri ocazionali, va deveni, în curînd, pădurea unei industrii. Un codru comercial (dacă se poate spune aşa), în slujba entertainment-ului. Poligonul din faţa ei se va transforma, probabil, în teren de sport frumos amenajat, cu piscină. Grătarele, care, pînă acum, se făceau mai pe şest – vor deveni oficiale. 

Nu spun că ceea ce se întîmplă e neapărat rău. Dezvoltarea turistică e binevenită şi necesară, iar locul în cauză era, oricum, departe de a mai fi fost virgin: pe lîngă soldaţii care îl tot călcaseră, trecuseră pe acolo localnici care furaseră iarbă pentru propriul gazon, turiştii care făcuseră focuri şi lăsaseră urme… 

Repet, totuşi, nu era ceva sistematic. Pădurea încă îşi mai păstrase din liniştea şi misterul ei. Acum, faptul că oamenii interveniseră agresiv în aceasta era mai flagrant vizibil undeva mai jos, în drumul spre vila Enescu. Acolo, pe vremuri, existase „faimoasa“ Poiană cu scorbura (un copac trăznit din care mai rămăsese un ciot în care puteai intra). Acum, nici urmă de scorbură. Copacul cu scorbura fusese tăiat, şi asemenea lui mulţi alţii, mai sănătoşi. Practic, peisajul s-a schimbat radical: din fosta Poiană cu scorbura se văd deja casele din vale, de pe drumul pe care vii dinspre Sinaia… 

Cu riscul de a junge precum Dr. Quinn (din mai vechiul serial) şi indienii ale căror teritorii le apăra, îmi permit să mă revolt, nostalgic, de dragul pădurii de altădată… Mai ales că am văzut, nu departe, că se poate şi altfel: vegetaţia din drumul spre Sinaia, spre pod, a devenit rezervaţie, frumos îngrădită şi protejată. 

Noroc cu natura, iarăşi, care nu m-a lăsat să ies din scenă complet nemulţumită: cînd m-am întors spre casă, pe lîngă faimosul viitor hotel, o căprioară (adevărată!) nu numai că ne-a trecut prin faţă, dar s-a şi oprit şi s-a aşezat, fără frică, pentru o clipă, la cîţiva centimetri de noi.