Negativitate şi suferinţă

Una dintre primele descoperiri pe care le-am făcut atunci cînd am decis să rup cercul suferinței a fost propria tendință de a măcina gînduri negative. Asta se întîmpla cu vreo zece ani în urmă. De atunci au apărut în spațiul public multe scrieri, multe înregistrări video, emisiuni, cursuri de sprijin pe tema „gîndirii negative“ și pe tema „gîndirii pozitive“.

Totul pare roz la gîndul că ai putea gîndi pozitiv. Dar este oare atît de ușor să faci acest lucru? Și, la urma urmelor, ce înseamnă să gîndești pozitiv? Dacă ar fi atît de ușor să te poziționezi în zona gîndirii și atitudinilor pozitive și dacă realizînd acest lucru ai contracara toată suferința și toată negativitatea care te inundă uneori, atunci raiul ar fi al tău! Și chiar este. Doar că nu este chiar așa de ușor acest parcurs. Poate că pentru unii este. Pentru mine nu.

Citesc acum o carte care îmi răspunde într-o anumită măsură la întrebări grele pe care mi le-am pus de-a lungul timpului (Creierul lui Buddha. Neuroștiința fericirii, iubirii și înțelepciunii de Rick Hanson și Richard Mendius, Editura Paralela 45, 2011). Autorii sînt oameni de știință care studiază creierul și conexiunile sale cu sistemul nervos și mintea. Îmi oferă și informații la care nu m-am gîndit înainte că mi-ar putea fi de folos în încercarea de a-mi înțelege propria minte. Iată ce găsesc: „creierul are o «predispoziție înnăscută către negativitate» (Vaish, Grossman și Woodward, 2008). Această predispoziţie are o istorie îndelungată şi este legată de nevoia de apărare a oamenilor de pericole. Dar negativitatea naște şi reacția de evitare a explorării interiorului nostru și chiar anxietate în fața unei presupuse încercări de a ne cunoaște propriul eu. Reprezintă o barieră în calea autoconștientizării. Predispoziția spre negativitate creează și intensifică o serie de emoții: mînia, tristețea, vinovăția, rușinea. Mintea are o tendință naturală spre negativitate care se manifestă inclusiv prin evaluări și aprecieri incorecte ale propriului nostru comportament și caracter.“

Mai avem o altă caracteristică a minții, creată și ea de-a lungul evoluției umanității: tendința de a „fixa“, într-un fel sau altul, realitatea care e în permanentă schimbare. Conceptele şi noţiunile pe care le folosim curent (de existența cărora nu sîntem uneori conștienți) reprezintă un astfel de mod de a fixa, de a prinde într-un cadru rigid, controlabil, această realitate aflată într-o permanentă mișcare. „Creierul vînează mereu un moment care tocmai a trecut, încercînd să îl înțeleagă, să îl controleze… creierul se agață tot timpul de ceea ce tocmai s-a petrecut.“ Numai că realitatea este mereu alta, „totul curge“, spunea un filozof din vechime. Raționalul are cu greu acces la acest nisip mișcător numit realitate.

Și, ca să mai adaug un ingredient puternic la acest cocteil deja suficient de condimentat cu negativitate al minții, să menționez că unele dintre suferințele noastre psihice se datorează unor strategii de supraviețuire adînc înrădăcinate în psihicul nostru. Cercetători avizați au identificat trei strategii de supraviețuire formate de-a lungul a sute de milioane de ani de evoluție a omului:

● strategia de creare de limite, de creare de bariere între oameni, dar și între diversele stări mentale ale sale;

● strategia stabilității pentru men-ți-nerea sănătoasă a sistemelor fizice și mentale;

● strategia evitării amenințărilor.

Ca urmare a conturării acestor strategii, s-au format rețele neuronale pe care le avem cu toții și care creează suferință atunci cînd:

● limitele se șterg;

● stabilitatea este compromisă;

● cresc amenințările.

Problema este că aceste trei condiții apar mereu în viețile noastre într-o formă sau alta. În lumea în care trăim, toate cele trei condiții sînt prezente simultan și la nivel societal. E suficient să ne gîndim la problema migrației dinspre țări și continente mai sărace către Europa și vedem cum se manifestă aceste condiții la nivelul societății din care facem parte. Ca să nu mai menţionez alte ameninţări politice (interne sau externe – războiul din Ucraina vecină, pericolul nuclear potenţial etc.) sau sociale (perspectiva şomajului pentru tineri, a unei bătrîneţi cu pensii precare pentru cei care sînt la vîrsta a doua etc.). Strategiile de mai sus se activează la nivel colectiv.

Ca să revin la tema negativității și a suferinței personale, să mai menționez două aspecte. Unu: dependența dintre minte și creier. Ea este subliniată atît în cartea pomenită mai sus, cît și în alte lucrări care includ cercetări din domeniul neuroștiinței. Chimia, neurochimia creierului, prezența în diferite cantități a neurotransmițătorilor, modul de funcționare a anumitor părți ale creierului – de la cortexul prefrontal la sistemul limbic – sînt extrem de importante cînd e vorba despre funcționarea propriei noastre minți. Doi: avem de-a face cu două niveluri ale suferinței, de care nu sîntem totdeauna conștienți. Este vorba despre suferinţa pe care o trăim ca rezultat direct al unui necaz şi al activării instinctive a unei strategii de supraviețuire – care reprezintă primul nivel. Nivelul al doilea de suferință e generat de reacția noastră la ceea ce simțim ca urmare a activării primului nivel. De multe ori, reacţia noastră la ceea ce ni se întîmplă emoţional este prost gestionată şi generează o suferinţă suplimentară – uneori mai dureroasă şi mai persistentă decît cauza iniţială, decît necazul însuşi. Lucrurile se complică suplimentar atunci cînd nici nu realizez că sufăr, că am o durere psihică. Dar acesta este un alt subiect.

Să iau un exemplu pentru tema celor două niveluri ale suferinţei. Presupunem că identific, constat propria mea stare afectivă și-mi spun: „Mă simt trist. Mă simt cam deprimat. Nu am chef de nimic.“ Constatînd acestea, mă situez la primul nivel al constatării unei dureri. În genere reacționăm la ceea ce ni se întîmplă – inclusiv la ceea ce ni se întîmplă emoţional. Depinde cum reacţionăm – aici pot interveni negativitatea și alunecarea spre o suferință amplificată, dublă. La constatările de mai sus, eu, ca subiect, aș putea răspunde în cel puțin două moduri:

Varianta de discurs interior A: „Ce e cu starea asta? Doar am de toate, n-ar trebui să mă simt trist, deprimat… Așa-mi trebuie, n-am făcut tot ce trebuia, nu sînt în stare să-mi fac treaba… Nu pot face faţă situaţiei. Sînt un leneș, nu sînt bun de nimic.“

Varianta de discurs interior B: „Cauza tristeții mele e justificată, la urma urmelor toți oamenii trec prin tristeți… Dacă nu am chef de nimic, poate că am o stare mai profundă de nemulțumire, sînt demotivat, poate obosit, să vedem cum mă simt mîine… Poate că ar fi bine să vorbesc cu cineva despre starea mea, să mă lămuresc dacă îi pot face față singur sau nu.“

Dacă primul set de reacții (varianta A) indică o tendință de a ne afunda în suferință, de a fi lipsiți de empatie față de noi înșine, cel de-al doilea (varianta B) trădează o relație interioară bună, o relație Eu-Sine empatică, un nivel apreciabil de autocompasiune. Fiecare dintre noi învaţă să reacţioneze în varianta A sau B. Desigur, acestea două sînt tipuri ideale, extreme – expuse de dragul clarităţii. Cert este că 1) avem o tendinţă mai spre A sau mai spre B şi 2) sînt tendinţe învăţate – care în anumite condiţii pot fi dezvăţate. Conştientizarea propriilor moduri şi înclinaţii de a reacţiona la ceea ce ni se întîmplă traumatic este primul pas. Important.

Ca să nu ne sporim propria noastră suferință este dezirabil să ne cultivăm o atitudine binevoitoare față de noi înșine, o îngăduință și o blîndețe ca și cum am avea de a face cu un copil – cu copilul din noi. Să ne iubim pe noi înșine. Nimeni altcineva din afara noastră nu va putea lua decizia de a merge pe această cale. Numai fiecare dintre noi. Informațiile care ne stau azi la dispoziție prin Internet, precum și prezența atîtor oameni preocupați de dezvoltarea personală fac ca ambientul social să fie mult mai prietenos pentru un om care experimentează suferință psihică. Să ne amintim mereu că nu sîntem singuri, că sîntem interconectați și că ne putem crea întotdeauna un spațiu interior al păcii și al armoniei, pe care nu ni-l poate lua nimeni. Filozoful vietnamez Thich Nhat Hahn cultivă un concept interesant în concepţia sa – cel de Inter-Fiinţă. Nu sîntem entităţi separate, ci inter-trăim, inter-fiinţăm, sîntem interdependenţi şi atunci cînd nu vedem acest lucru.

Liliana Popescu este profesor la SNSPA.

Foto: wikimedia commons