Necazuri domestice
Bunică-mea era o babetă despre care un adolescent ar spune acum că e ușor dusă cu capul. Mi o amintesc verile, cînd stăteam în lunga vacanță de vară, în Constanța, cum o vedeam diminețile îmbrăcată într-o salopetă albastră, cu o bidinea picurînd de var în mînă. Femeia se trezea înaintea tuturor ca să văruiască fațada casei și apoi se apuca să facă ardei copți. Mirosul de vară, da.
Chestia asta cu văruitul compulsiv probabil că o definește. Văruia casa, copacii de pe stradă; ar fi văruit, probabil, pînă și picioarele scaunelor. Evident că în copilărie n-aveam nici înclinația și nici instrumentele necesare ca să scot ceva psihanalizabil din fixația asta a ei. Era pur și simplu un dat. Așa cum erau ordinele ei milităroase menite să scoată din mine un copil curat, gospodar și prezentabil. Căci, da, trebuia să servesc la un moment dat o liotă de alte babe venite în vizită cu apă rece și șerbet de trandafiri, și să vorbesc perfect tătărește. Trebuia să o însoțesc apoi în vizitele ei de curtoazie, la diverse pomeni și dua-uri, ca ea să mă arate celorlalți ca pe un mîndru exponent tînăr al tradiției, viță cuminte a neamului Iusuf. Trebuia să sufăr în autobuzele în care ne suiam și pe care bunică-mea și le revendica asemenea unui domeniu particular. Se suia și, dacă nu erau locuri pe scaun, se ducea glonț la o tînără victimă nevinovată și-i spunea în tătară că ar trebui să-i dea locul. Nasol, știu. Tot în tătară vorbea cu mine în asemenea locuri publice, iar mie mi se făcea o rușine nemaivăzută că trebuie să vorbesc limba asta străină în văzul tuturor.
În fine, probabil că și mini-traumele astea m-au făcut să urăsc cu patimă orice fel de îndeletnicire gospodărească și șerbetul de trandafiri. Nu-mi place să fac curat, nu-mi place să întind rufe, nu-mi place să șterg praful, să dau cu aspiratorul, să curăț aragaz, cuptor, telecomenzi unsuroase și ce alte obiecte și unghere se mai găsesc printr-o casă. Aș fi zis că e normal că nimeni să nu fie fericit să le facă, dar am auzit de cazuri în care mîndria gospodărească de a freca rosturile faianței cu periuța de dinți strălucește glorios pe un piedestal de feminitate. Cine a mai stat cu cîrpa de praf și spray-ul scoase pe masă și ținute acolo o săptămînă pînă să fie folosite? Nimeni? Nu?
Cu atît mai mult, momentele în care se strică ceva în casă sînt cele care mă scot brutal de pe șine. Toate devin nenorociri de gradul unu: o pată pe tavan, un robinet care picură, o plasă de țînțari care nu se mai închide cum trebuie. Iar, deunăzi, o mașină de spălat care nu mai evacuează apa și nu mai stoarce rufele a înnegrit total cerul semi-senin al existenței mele plicticoase. Pentru că în casă sîntem doi indivizi cu două mîini stîngi. Provenim din familii nepractice care-și umflau degetele atunci cînd voiau să bată un cui. După un scurt consiliu am decis să scoatem mașina aia din interiorul unui dulap care o masca și să vedem ce se întîmplă în spatele ei, la filtru, cum ar veni. Dulapul trebuia demontat ca să iasă mașina. În ciuda inabilității și a lipsei de talent, avem în casă pînă și o șurubelniță electrică. Și ciocan, clești și cuie. Bormașină, nu știu. La jumătatea corvoadei, am realizat că filtrul era totuși în față. Nu l-am putut scoate de tot, iar din el s-a revărsat un șuvoi de apă. L-am închis la loc, am strîns apa. Mă gîndeam deja că va trebui să cumpărăm o mașină nouă, că o să dezmembrăm juma’ de casă, îi inundăm pe vecini și apoi va trebui să ne mutăm în dizgrație.
După opinteli serioase și certuri, am reușit să dezțepenim filtrul. Din el a ieșit un obiect moale ținut între două degete: Ăsta ce e? Mi-am apropiat miopia minus doi la ambii ochi de obiect. Între degetele omului atîrna un chilot mic. Al pisicii, probabil. Cerurile gospodărești s-au luminat din nou, după ce am sărit de încercarea asta. Vom sărbători cu un pahar de vin lîngă o farfurie de paste. Pe care bunica ar fi fericită să știe că le gătesc teribil de bine. Măcar atît.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.