Neamestecul în treburile interne

25 decembrie 2018   Societate

Orice soț bețiv, care-și bate frecvent soția, visează o situație ideală în care vecinii și poliția să nu intervină. Că doar este „familia lui“, „casa lui“ și, pînă la urmă, „soția lui“. Din această cauză, conform principiului neamestecului în treburile interne, face ce vrea cu ele. Dacă este un pic mai dus de acasă, situația pe care o descriem poate fi chiar susținută cu voce tare în piața publică, unde va mai găsi cîțiva stăpîni de familie turmentați asemenea lui care să-i dea dreptate. Ba mai mult, unii dintre ei vor propune un fel de alianță sau asociație a soților care doresc să-și bată soțiile în liniște și netulburați de oricine altcineva. Un altul, din această asociație, îi va da chiar în judecată pe cei care se amestecă în treburile familiilor lor și le strică „liniștea“ cu greu dobîndită. Va fi acolo și unul care se va întreba ce au cu el, pentru că și lui, și soției sale așa le place să trăiască. Evident, atunci cînd analizăm acest caz de neamestec în treburile interne trebuie să ținem cont că în asociație s-a înscris deja și o femeie mai vitează care spune peste tot că soțul său are dreptate cînd revendică acest principiu de „coexistență pașnică“, pentru că ea s-a obișnuit cu bătaia și așa îi place să trăiască. Chiar și un medic, om serios, membru al asociației bărbaților care doresc să-și bată liniștiți femeile, va argumenta că ultimele studii științifice ale unei mari universități americane certifică fără urmă de îndoială că bătaia administrată în fiecare seară femeilor, după un program bine stabilit, face bine și bărbatului, și femeii. Bărbatului îi face bine pentru că are nevoie să-și confirme și să-și întrețină puterea brațelor, și femeilor le face bine la ten. Se spune chiar, afirmă medicul despre care vorbim, dar încă nu este dovedit științific, că bătaia pune în mișcare sîngele femeii și ar avea chiar un afect anticancerigen.

Aducînd discuția pe un plan diferit, amintim un alt caz de neamestec în treburile interne, cel al României ceaușiste. Dictatorul nostru vorbea adesea despre asta și știa el ce spune. Cum să te amesteci peste „poporul său“, peste „țara sa“, peste „bogățiile sale“ și, în general, peste „rîul și ramul său“? El a imaginat o lume românească perfect închisă în care să facă ce vrea, și chiar asta a făcut. Ne-a înfometat, ne-a torturat și a falimentat întreaga economie spunînd că nu permite amestecul în treburile interne. Așa cum era de așteptat, lumea nu a mers conform scenariilor sale și, schim­bîndu-se, l-a prins sub tăvălugul faptelor. Cumva, istoria a venit peste el, s-a amestecat, fără să-l consulte, în treburile sale interne. Grav a fost că au trebuit să moară peste o mie de oameni tineri într un început de război civil pornit de către satrapii care-l păzeau. Alt efect a fost o revoluție cu consecințe sociale profunde, ale căror urme se văd și azi în societatea românească. Așa cum spuneam, relațiile internaționale evoluaseră foarte mult și comunismul căzuse. O lume, chiar și cea românească, perfect izolată de exterior, era imposibil să existe în realitate. La fel ca oamenii, națiunile au dezvoltat un cod de reguli, o conduită internațională. Și aici, ca și în cazul oamenilor, funcționează vecinătatea și contaminarea. Revoluția română a fost rezultatul acestei contaminări. Adică amestecul în treburile interne se produce oricum, prin simpla vecinătate și difuziune a ideilor și faptelor. Așa cum oamenii împrumută unii de la alții, tot așa și națiunile. Ceaușescu trăia în mijlocul unei utopii. Nu există o situație în care un stat să fie perfect izolat și să fie ferit de orice influență din exterior.

Un alt caz de neamestec în treburile interne, puternic clamat și chiar pus în practică, este cel al Venezuelei contemporane, adică țara cu cea mai mare rezervă de petrol de pe planetă. Este o situație tragică pe care o trăiește un popor bogat și educat. Au fost mințiți de către un dictator nebun și l-au adus la putere prin vot democratic. Acesta a declanșat războiul cu multinaționalele, cu dreapta politică „trădătoare de țară“, dar și cu guvernele străine care sînt toate ostile. S-a întîmplat acolo exact ceea ce este pe cale să se întîmple acum la noi. Adică bogățiile, „rîul și ramul“, sînt privite ca fiind ceva de ajuns în sine și nu ca potențialități care pot fi valorificate pe piețele internaționale. Ricardo Hauss­man, în articolul său „Colapsul Venezuelei, o alegere deliberată“, arată că această țară bogată va înregistra, pînă la sfîrșitul anului 2018, o inflație de 1.000.000%, în timp ce FMI anunță că PIB-ul Venezuelei va fi, la sfîrșitul acestui an, cu 45% mai mic decît cel din anul 2013. Este vorba despre un dezastru economic girat de către un șofer ajuns șeful statului și care promovează un național-socialism pe care îl vedem și la noi acasă. Venezuela moare pur și simplu de foame sub presiunea a două tendințe economice: controlul statului asupra producției și pieței energetice, și împrumuturi masive pe piețele internaționale. Problema primitivilor care conduc Venezuela, dar și alte state (vom vorbi și despre România), este aceea că nu înțeleg nimic din relațiile economice internaționale și din modul cum merg lucrurile pe planeta Pămînt. Un bun, oricare ar fi el, nu devine marfă decît dacă este adus în piață, unde să fie vîndut și cumpărat. Ideea este aceea că poți să ai orice resurse imaginabile, adică poți să ai petrol, gaze, păduri, ape, „rîuri și ramuri“, dacă nu ai piețe internaționale pe care să valorifici aceste resurse poți să mori de foame cu ele în proprietate. Piețele internaționale și negocierea valorificării acestor resurse pe piețe reprezintă elementul esențial. Petrolul venezuelean nu va aduce pîine pe masa venezuelenilor decît atunci cînd va putea fi vîndut. Petrol mai au și alții de vînzare. Va rămîne în subsol pînă cînd omenirea va inventa alternative energetice și nu va mai folosi la nimic. Un șofer șef de stat, care vorbește despre neamestecul în treburile interne și clamează un patriotism economic numai de el înțeles, și-a adus țara în colaps. Acum, milioane de cetățeni o părăsesc și Caracas este cel mai periculos oraș de pe planetă. Statul nu mai există, iar clica din jurul președintelui nu mai conduce nimic.

Ultimul primar, ultimul șefuleț de instituție, ultimul dictator micuț care conduce sau își imaginează că ar conduce ceva, din România sau de aiurea, dorește cu ardoare ca nimeni să nu se amestece în treburile sale interne și el să aibă drept de viață și de moarte asupra supușilor săi și drept de cheltuire nelimitată a banilor pe care îi produc aceștia. Vorbeam despre Venezuela, dar România, prin ceea ce face în ultimul timp guvernul nostru, se așază pe același drum. În problema exploatării gazelor din Marea Neagră semănăm uimitor. Ar trebui să știm că gaze mai au și alții de vînzare și că negocierile (dacă mai sînt posibile acum) nu se pot duce sub stindardul neamestecului în treburile interne. Se cultivă un soi de mîndrie națională plină de ifose și inadecvată, Europa este privită ca ceva ostil, se atacă libertatea Justiției și a presei. Totul se produce sub sloganul mîndriei de a fi român și sub interdicția acordată tuturor de pe această planetă de a se amesteca în treburile noastre interne. În această bătălie pe care actuala tendință politică ce conduce România o duce cu propriul popor se uzează de multă minciună. În bagajul de naționalisme găunoase vom găsi și expresia neamestecului în treburile interne. Și care sînt treburile noastre interne, în viziunea acestor oameni? Le putem enumera: cultul pentru mămăliga noastră națională, corupția, clientelismul, jaful, capra rîioasă care ține coada sus sau care trebuie să moară doar cînd este a vecinului. Și, mai ales, este vorba despre izolare. Visul oricărui dictator, salvator de ocazie, este izolarea. Acolo, în spatele zidurilor, visează să-și pună în practică planurile sale imbecile de mărire. În spatele treburilor noastre interne stă rînjetul libidinos, în care își arată dinții plini de mămăliga cu untură pe care ingerat o de dimineață, al oligarhului local. Oligarhul este omul care face și desface și pe care Europa, cu pretențiile ei de egalitate în fața legii, îl dezgustă. Analfabeții care ne conduc nu știu nimic și nu doresc nimic. Sînt o mînă de mici ceaușiști care visează o țară ruptă de lume și de civilizație, aflată la butoniera lor.

Între bețivul care-și bate cu insistență nevasta și se miră de ce poliția și vecinii se sesizează și acționează, încălcîndu-i dreptul la neamestec în treburile interne, și cei care conduc acum România la nivel guvernamental și parlamentar nu există nici o diferență. Sînt aceleași metode: izolarea, violența, tradiția absolutizată, resentimentul față de celălalt, străinul care le vrea răul. Numai că și bețivul, și guvernanții vor afla într-o zi că există reguli și că încălcarea lor se sancționează. Dacă primul intră în pușcărie și plătește doar el pentru ceea ce face, în cazul guvernanților vom plăti cu toții. Adică vom plăti noi, nu ei, pentru că ei vor fugi care încotro, așa cum s-a mai întîmplat. Problema acestor nebuni este aceea că nu toată lumea este ca ei și că oamenii au inventat, cu timpul, reguli de conviețuire între ei, atît la nivel intern, cît și internațional. Chiar dacă vor fi foarte nemulțumiți că cineva se amestecă în treburile lor interne, acest amestec este obligatoriu, natural și în favoarea celor mulți și sănătoși la cap. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: Lucian Muntean

Mai multe