Neam de şmecheri

2 februarie 2016   Societate

„Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!“ nu mai e suficient; ca să ne putem plăti facturile, trebuie să mai facem şi altceva. În ceea ce mă priveşte, nu cunosc personal decît un singur om care trăieşte doar din scris (cel puţin aşa afirmă el), în rest, fiecare dintre noi se descurcă cum poate. N-am idee despre soluţiile găsite de colegii mei de branşă (n-ar fi rău să facă Dilema veche un Dosar pe subiect), dar în ceea ce mă priveşte, fac de toate: sînt şi baby-sitter, şi plimbător de cîini, şi Moş Crăciun (de Ajun), şi Grinch (de Crăciun), şi „negru“ pentru studenţii mai slăbuţi (care, nu ştiu de ce, sînt în general studente venite din oraşele mici), şi cărător de mobilă, şi profesor de engleză (cu ora!), şi prooflistener*, şi ghid turistic, şi bucătar… şi n general orice mi se cere din partea celor cu bani mulţi şi timp puţin. Totuşi, grosul bugetului e ţinut din munca de arborist.

Echipele de arborişti sînt plătite fie de Primăriile locale, fie de oamenii foarte bogaţi, dar treaba lor e aceeaşi: să toaleteze copacii periculoşi, din raţiuni de siguranţă (a persoanelor, a traficului etc.). În general, Primăriile preferă să cheme la muncă echipe de oameni slab calificaţi, care fac şi ei ce pot, cu rezultate care se văd prin toate oraşele ţării (nu vreau să jignesc pe nimeni, există şi excepţii); motivele ţin de conexiunile politice ale patronilor. Pe de altă parte, cei foarte bogaţi aleg să cheme echipe care-au învăţat meseria în străinătate (din nou, acel „afară“, devenit obsesie naţională) şi şi-o respectă: odată ce s-a bătut palma, lucrarea se execută în timpul stabilit, fără costuri suplimentare („Mai dă şi mata ceva, şefu’, că sîntem şi noi oameni!“) şi fără alte milogeli (ţigări, bere etc.).

Aşa am ajuns eu să lucrez pentru securişti. Nu se ştie de ce (!), oamenii „foarte bogaţi“ din România sînt fie securişti, fie copii de securişti, fie rude, prieteni sau parteneri de afaceri ai securiştilor. Departe de mine gîndul să emit vreo judecată: asta e ce văd pe teren. O singură dată ne-a chemat la muncă cineva care nu era securist, dar a fost vorba de un caz special: respectivul nene era sas, bătrîn şi disperat să-şi vîndă casa, peste care stătea să cadă un nuc imens, iar nucul nu putea fi tăiat, pentru că sasul era certat cu primarul, iar primarul refuza să-i dea autorizaţie de tăiere. Sasul, legalist, ne-a adus pe noi să i-l toaletăm şi ne-a dat cît i-am cerut, dar asta-i altă poveste… acum vorbeam de securişti („cei mai buni prieteni ai arboriştilor“?). Iată faptele, de la concluzii mă abţin.

Anul trecut am avut o lucrare mare, undeva în nordul Bucureştiului, într-o zonă, cum să spun, exclusivistă: pînă să ajungă să ne cunoască, vecinilor mai că le venea să ne legitimeze! Totuşi, după cîteva zile, le-a dispărut frica de „invadatorii“ cu drujbe şi greble şi-au devenit vorbăreţi, mai ales cei în vîrstă (am auzit lucruri chiar inedite despre Revoluţie, de exemplu, dar nu-i momentul acum). Clientul nostru, proprietarul copacilor, s-a purtat foarte frumos, ne-a respectat pauzele, ne-a tratat cu fursecuri, apă minerală şi cafea, a admis de la bun început că e securist (nu cum fac majoritatea) şi, mai presus de orice, ne-a adus nişte ajutoare, nişte „oameni cu ziua“. Şmecherii din titlu, adică.

Yonel avea ochi albaştri, pielea foarte albă, bolnăvicioasă, şi părul foarte negru, dat cu mult gel. În urma căţărătorilor din echipa mea rămînea mult débris (crenguţe, frunze, rumeguş etc.), aşa că eu greblam, făceam totul grămezi, apoi căram grămezile în remorcă, c-o roabă uşoară, de plastic. Yonel stătea şi se uita, c-o atitudine foarte stranie, pe care n-am înţeles-o: ceva între agresivitate tăcută, sfială şi jenă. Cum nu ştiam cine e (securistul nu ne spusese), m-am dus către el şi m-am prezentat, dar fără să-l întreb nimic. El mi-a zis că-l cheamă „Yonel, cu Y, ca pă adevăraţi“, şi cu asta s-a încheiat discuţia: eu căram gunoi cu roaba, el stătea şi se uita la mine, din ce în ce mai stîn­jenit. Nu pricepeam ce se întîmplă, dar aproape că mă pufnea rîsul cînd îl vedeam aşa, ruşinat de mama focului şi încercînd să pară mîndru, „nemuritor şi rece“. Într-un tîrziu, după ce se foise de pe un picior pe altul (eu trecusem între timp înapoi la greblă), şi-a luat inima în dinţi, a venit şi mi-a zis: „Dă că duc eu cu roaba“. Din momentul ăla am muncit amîndoi, fără să vorbim şi fără să ne încurcăm unul pe altul, dar cu mare eficienţă; amîndoi căţărătorii, care pînă atunci mă bombăniseră de sus că mă mişc ca ochiu’ mortului şi-mi aruncaseră ghinde-n cap, au remarcat schimbarea şi s-au înjurat prieteneşte, ca să aibă spor.

În pauză, Yonel a mîncat cu noi şi atitudinea lui marţială s-a mai înmuiat, dar nu de tot. În ziua următoare, Yonel l-a adus la muncă şi pe frate-său (mai tînăr, mai gras şi mult mai vorbăreţ), cu care am reuşit, treptat, să încheg o comunicare cît de cît firească, din care am aflat că ei doi sînt din Olteniţa, că stau în Bucureşti numai pe perioada lucrării, la o gazdă din Rahova, că securistul le decontează cazarea, transportul şi mîncarea, iar pentru fiecare zi de lucru le dă o sumă fixă (adică indiferent de cît muncesc efectiv). Aici mi s-a rupt filmul, la suma asta fixă. Era exact dublă faţă de cîştigul zilnic al unui căţărător al meu!

Paranteză: căţărătorii sînt cei mai bine plătiţi arborişti, şi pe bună dreptate. Îşi asumă riscuri incomparabile cu cele de la sol, dar, mai ales, ei sînt „creierele“ echipelor sau, cum se spune în branşă, „Căţărătorul gîndeşte copacul, ceilalţi doar trag de cracă“. Un om bine calificat de la sol (groundsman) cîştigă mai puţin decît căţărătorul (climber), iar ultimul venit în echipă (helper-ul, adică omul cu grebla, adică eu), cîştigă mai puţin decît grounds­man-ul, aşa cum e natural. Cu toate astea, securistul îi plătea regeşte pe cei doi olteniţeni necalificaţi, cu mult mai mult decît pe noi (şi vă asigur că n-avem tarife mici!). Am crezut că e vorba de o minciună, dar am verificat „pe surse“ (l-am tras de limbă pe socrul securistului) şi era perfect adevărat**. Pe de altă parte, nici olteniţenii nu ne credeau că luăm „aşa puţin“, ziceau că-ncercăm să ne batem joc de ei şi imediat redeveneau ţîfnoşi. În cele din urmă, aproape fără să vrea, fratele lui Yonel a tranşat problema cînd ne-a spus, aproape scuzîndu-se: „Da, dar noi sîntem neam de şmecheri!“

Despre ce este vorba: fără a fi ţigani (au fost foarte indignaţi cînd i-am întrebat direct), Yonel şi cu frate-său aparţin unui, nu ştiu cum să-i spun, grup social din Olteniţa, grup cu reguli foarte clare. Orbitor de clare, dacă îmi este permis acest lezcărtărescianism improvizat: şmecherii nu pun mîna. Dacă te-ai născut într-un neam de şmecheri e aproape ca şi cum ai fi un napolitan din Camorra, nu faci ce vrei tu, aşa, de capul tău, că-ţi faci neamul de rîs; există o linie roşie pe care n-o poţi trece fără a fi decăzut din drepturi. Ea sună aproximativ aşa: „Ai voie să prestezi orice activitate lucrativă, cît timp ea nu este muncă fizică“. Poţi fi medic, poţi fi avocat, poţi fi poliţist, parlamentar, codoş, ziarist, tîlhar de drumul mare, „om de televiziune“ sau cîrciumar, dar îţi este absolut interzis să ţi speli singur maşina, de exemplu. Orice fel de blue collar job este apanajul neamurilor de proşti, iar celor născuţi în purpura neamului de şmecheri le este oprit. Din acest motiv era Yonel aşa stresat în prima zi: îi era frică să nu cumva să rîd de el. Mie mi s-a părut stupid cînd mi-a explicat, că doar şi eu făceam acelaşi lucru, iar el nu înţelegea mirarea mea („Da, dar tu nu eşti neam de şmecheri!“). Parcă eram în celebra scenă din Tom Sawyer, cea cu văruitul gardului: cel de pe margine îl invidiază pe cel ce dă cu bidineaua. Mai era un motiv pentru care nu vorbise cu noi la început, şi anume, se temea ca nu cumva vreun băiat din echipă să ştie pe cineva din Olteniţa şi să-l pîrască pe Yonel că-mpinge la roabă. Tragedie olteniţeană! Oaia neagră a neamului de şmecheri! Să i se taie capul!

Lăsînd gluma la o parte, situaţia nu mi se pare deloc veselă. Ca să cîştige şi el un ban cinstit, un om tînăr şi-n putere trebuie să se strecoare pe uşa din dos a comunităţii şi să se ascundă în marele Bucureşti, unde nu-l ştie nimeni. Vi se pare amuzant? Mie, cîtuşi de puţin. Poate n am simţul umorului. Dacă nu sînt neam de şmecheri?!

* http://dilemaveche.ro/sectiune/singular-plural/articol/saracia-este-buna

** O explicaţie parţială ar fi că securistul însuşi era neam de şmecheri (după spusele lui socru-său, care nu era) şi simţea o nevoie imperioasă de a-şi ajuta congenerii. Sau de a-i umili, n-am înţeles exact.

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: wikimedia commons

Mai multe