Neajunsurile democraţiei

Una dintre obsesiile sociologilor şi, în general, a realizatorilor de sondaje de la noi este aceea de a ne întreba dacă sîntem mulţumiţi de direcţia în care se îndreaptă ţara. Răspunsul este acelaşi de fiecare dată. Cu o constanţă enervantă şi în procente mari, populaţia îşi manifestă dezacordul pentru ceea ce se întîmplă în jurul său. Ca urmare, de fiecare dată, sociologii, economiştii şi alte categorii sociale caută explicaţii la o situaţie pe care ei o consideră paradoxală. Cum să se pronunţe mereu, aşa, un popor care a făcut o revoluţie pentru a-şi recăpăta libertatea politică?

Cu timpul, a nu fi de acord cu ce se întîmplă a devenit o modă. Trăim un fel de nihilism naţional în care toată lumea se scaldă ascunzîndu-se după expresii de genul: „nu este bine dom’le“, „nu, noi nu avem vocaţie democratică“, „la noi, asta sau ailaltă nu se pot face“, „numai la noi este aşa“ ş.a.m.d.

Chiar şi în medii mai elevate, acuzele de acest gen sînt vehiculate ca un paravan în spatele căruia se ascund tot felul de defecte umane, de la lene pînă la impotenţă şi chiar lipsă de patriotism. Nimic niciodată nu este bine şi lucrul cel mai comod este să nu încerci ceva pentru că oricum „nu se poate“. Cel mai rău mă enervez cînd văd tot felul de neaveniţi cum ne spun din vîrful buzelor că România nu are vocaţie democratică. De regulă această afirmaţie este însoţită de o voce gravă, ţuguirea buzelor şi ridicarea mîinilor în aer a disperare. Prin gestică ni se sugerează să-i ascultăm cu atenţie, că ei sînt deştepţi şi ştiu foarte bine ce spun. Următoarea propoziţie se referă la starea combinată de sărăcie şi democraţie şi că nu putem rămîne aşa, trebuie să facem ceva. Cînd să propună un proiect, îşi înghit cuvintele. Se întîmplă asta pentru că ar trebui să ne îndrepte spre modele infirmate de istorie ale unor totalitarisme care au pus în pericol chiar civilizaţia umană.

Sub impactul mass-media s-a intrat chiar într-un gen de nevroză, alimentată de violenţa politică din ultimul timp, în care toată lumea este îngrijorată şi caută cu disperare soluţii pe care le împărtăşeşte celor apropiaţi. Fiecare este convins de adevărul enunţurilor sale, fiind supărat că guvernanţii nu fac ce li se sugerează. România este o imensă fierărie a lui Iocan în care fiecare gospodină are soluţii la rezolvarea insolubilei probleme a instabilităţii politice.

Toate acestea vin din ignoranţă. Dincolo de democraţie, adică de libertatea politică, nu se află nimic. Sistemul politic democratic este instabil pentru că este viu. Răspunsul supărător la întrebarea în legătură cu direcţia în care ne îndreptăm vine tocmai din această neînţelegere. Contemporanii noştri şi-ar dori să fie liberi, dar să fie guvernaţi autoritar. O percepţie periculoasă, dar normală pentru ei, care le oferă singura pistă pentru a fugi de responsabilitatea pe care o implică orice tip de libertate. Cu alte cuvinte, am vrea să fim liberi, numai că vrem în acelaşi timp ca destinul să ne fie condus de un zeu, oricare ar fi el...

Nu cred să existe cuvinte mai memorabile despre democraţie decît cele spuse de Jean-Jacques Rousseau: „Adăugăm că nu există guvernămînt mai supus războaielor civile şi tulburărilor lăuntrice decît cel democratic sau popular, pentru că nu există nici unul care să tindă atît de tare şi atît de continuu să-şi schimbe forma şi care să ceară atîta vigilenţă şi curaj pentru a fi menţinut în forma sa. Cetăţeanul, mai ales în statele cu această alcătuire, trebuie să se înarmeze cu forţă şi statornicie şi să-şi repete în fiecare zi a vieţii, în sinea lui, cuvintele unui virtuos palatin din Dieta Poloniei: «Mai bine o libertate primejdioasă decît o sclavie liniştită. Dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un guvernămînt atît de perfect»“. (Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 183)

Un guvernămînt perfect şi totuşi atît de imperfect pentru că este pus în opera socială de oameni.

Savantul român Mihail Ralea este unul dintre cei care şi-au luat sarcina de a vorbi despre frumuseţea, dar şi despre imperfecţiunea democraţiei. El defineşte democraţia ca pe „un artificiu de guvernămînt care controlează şi opreşte abuzurile, care opreşte pe cei care ne conduc să nu înlăture libera expansiune (afirmare) a conduşilor. Cu o formulă mai clară am defini acest regim politic astfel: «democraţia este regimul politic care oferă minimum de libertate permisă guvernanţilor şi maximum de libertate permisă guvernaţilor»“. (Contribuţii la ştiinţa societăţii, Editura Casei şcoalelor, Bucureşti, 1927, p. 99)

Tipul de răspuns, despre care am mai vorbit, oferit de populaţia României şi confuzia pe care o afişează chiar o bună parte a elitelor sale au legătură, în mod evident, cu modul de exercitare a puterii în ţara noastră. Nu ştim ce este democraţia şi nu sîntem obişnuiţi cu exercitarea puterii în democraţie. Ne ataşăm de oamenii politici într-un mod specific societăţilor totalitare, le oferim în imaginaţia noastră puteri pe care nu le au şi le cerem să facă lucruri pe care nu le pot face. 

În continuare, autorul citat pune degetul pe rană, cînd subliniază, vorbind despre neajunsurile democraţiei, că „imposibilitatea de creaţie a democraţiei se reduce la următoarele două puncte: 1) sistemul reprezentativ al democraţiei, bazat pe criterii pur politice, nu numai că nu încurajează competiţia, dar o sabotează; 2) chiar dacă parlamentele democratice ar selecta oameni competenţi, ele n-ar putea produce nimic din cauza individualismului lor excesiv, din cauza disensiunilor dintre grupuri, care întreţin o permanentă instabilitate a ministerelor şi prin urmare o lipsă totală de continuitate în administrare şi legiferare“.

Este un cerc vicios pe care îl percepem şi îl multiplicăm şi noi. El vine, aşa cum arătam, dintr-o percepţie greşită a rolului pe care trebuie să-l joace omul politic în democraţie. Omul politic trebuie să păzească libertăţile cu atenţie, să facă legi prin atenta supraveghere a stării sociale, să administreze integru şi distant, fără a fi un măscărici, aşa cum se exprima Pitagora, acum cîteva mii de ani despre unii dintre ei.

Mergînd pe linia afirmaţiei că democraţia este un regim imperfect, Mihail Ralea ne pune în situaţia unei „îngrijorări“ definitive, asemănătoare cu cea a omului de bună-credinţă, dar cu o instrucţie uşor improvizată, care se uită seara la televizor şi nu mai înţelege nimic: „dar un regim incompetent nu poate produce şi nu poate remedia nimic…“

Am demonstrat că democraţia nu este un regim politic perfect. Ce ar trebui să facem pentru a-l îmbunătăţi? Să interzicem unor oameni să voteze? Să interzicem altora să candideze? Eu cred că tot ceea ce încercăm pentru corectura sa îi taie invariabil din substanţă. Politica este aşa pentru că oamenii liberi sînt aşa, şi acest „zgomot“ al democraţiei este de preferat tăcerii suspecte a oricărui regim dictatorial. Pe fondul unor tăceri suspecte au fost ucişi milioane de oameni şi răul făcut unor naţiuni a fost greu de reparat de-a lungul a mai multor generaţii.

O metodă de îmbunătăţire a situaţiei ar fi aceea de a genera o selecţie atentă a celor care se vor în fruntea treburilor. Să introducem votul pe profesii? Ar rezulta un for legislativ care ar respecta proporţionalitatea pe profesii. Dar care ar mai fi rolul politicii şi al doctrinelor politice? În acest context, Ralea face o trimitere la Anatole France care, „cu ironia sa obişnuită, ne prezintă undeva un cizmar care este convins că toate nenorocirile Franţei se datoresc faptului că ţara aceasta nu este condusă de cizmari“.

Pe fond, democraţia este o lume a convieţuirii (a vecinătăţii, cum spune Milton Friedman în Capitalism şi libertate) şi a respectului. Cînd este vorba despre treburile publice, fiecare dintre noi poate avea ceva de spus şi fiecare dintre noi trebuie să aibă o şansă de a ajunge în faţa concetăţenilor lui. Vechii romani, cînd aveau nevoie să ia o decizie, îşi chemau toţi cetăţenii să ia parte la adunări publice. Acolo se vota chiar şi pornirea sau finalizarea unui război. Poate că cei care votau puteau vota greşit, numai că, iată, Roma antică a fost cea mai grandioasă construcţie imperială a tuturor timpurilor.

E bine să acordăm atenţie politicii. Asta înseamnă că nu sîntem indiferenţi la destinul nostru, al comunităţii şi al ţării căreia îi aparţinem. Să eliminăm, însă, pasiunile inutile şi soluţiile care ne fac, iată, de rîsul lumii întregi. Democraţia este baza lumii pe care ne-am dorit-o şi, oricît de imperfectă ar fi, nu avem altă variantă. Chiar dacă ni se pare cel mai adesea ca fiind contraproductivă, găunoasă, gălăgioasă şi lipsită de sens, aceasta este democraţia. Libertatea politică este fundamentală, ea este baza şi garanţia libertăţii economice, a libertăţii de exprimare, a libertăţii justiţiei ş.a.m.d.

O discuţie aparte ar merita să purtăm pe tema legăturii dintre democraţie şi prosperitate economică. Ar trebui să răspundem la întrebarea dacă România poate ajunge la avînt economic, avînd la bază un sistem politic democratic. Eu cred că numai aşa putem construi durabil, dar nu mai este aici loc pentru argumente. Voi încheia folosind cuvintele savantului român pe care l-am luat în ajutor, Mihail Ralea: „Oricine îşi poate da seama, însă, printr-o simplă constatare, că ţările democratice sînt astăzi în fruntea popoarelor, iar ţările despotice pe ultima treaptă e ierarhiei“. Aceste cuvinte sînt scrise în anul 1927.