Ne vedem în zona de confort
Mă provoc mereu să ies din zona de confort. Dacă nu părăsești zona de confort, nu crești. Ce am făcut azi e complet în afara zonei mele de confort. Cred că „zona de confort“ e cea mai folosită expresie a ultimilor ani, popularitatea ei o egalează pe cea a celebrei „dacă îți dorești cu adevărat ceva, întregul Univers conspiră la împlinirea visului tău“, intrată pe piața de citate de la noi acum douăzeci de ani și întrebuințată pînă la epuizare. Prin urmare, dacă nu încerci zilnic ceva nou, ceva ce nu-ți stă în fire, ceva ce te sperie, pe alocuri te irită, pierzi esența vieții. Du-te la mare, deși faci alpinism, ieși cu oameni cu care nu ai subiecte în comun, vizitează locuri care nu te atrag și chiar începe lucruri la care nu te pricepi – se pare că este singura, dar singura cale spre învățare. Unde mai pui că, altfel, cei din jur vor zice că ești comod, poate chiar leneș, un fricos. Ești cel care nu pleacă de acasă fără să știe destinația și traseul, prognoza meteo, orarul mijloacelor de transport și cursul valutar. Un plicticos, într-o lume în care e recomandat „să fii spontan“.
Pot spune cu certitudinea vîrstei de mijloc că știu ce începe dincolo de zona de confort: cea de disconfort. Că nu este nici o rușine să nu vrei să încerci ceva extraordinar azi. Să fii prudent, conservator, un temător care se ține cu dinții de ce știe. Zona ta de confort înseamnă toate lucrurile de care îți pasă, la care ai constatat că te pricepi fără mare efort sau cărora le-ai dedicat timp pînă să-ți iasă, pe care le-ai testat și nu te-au dezamăgit. Sînt prietenii care înțeleg că, într-o mlaștină la fel de adîncă peste tot, unii dintre noi avem picioare mai scurte. Mai pot fi madlenele copilăriei tale, cărțile Cireșarii sau filmul Top Gun. Zona de confort este stîlpul de care legi în fiecare seară barca atunci cînd o tragi la mal, de multe ori cu năvodul gol.
Nimic nu trebuie. Așa cum Alice a lui Lewis Carroll se gîndea, uneori, la șase lucruri imposibile chiar înainte de micul dejun, aș putea enumera și eu o jumătate de duzină de „lucruri care trebuie“ doar pînă ieșim din casă. Trebuie să mănînci și să ai ce mînca, să dormi și să ai unde, să relaționezi cu oameni care îți plac mai mult sau deloc, să te îngrijești cînd ești bolnav, să-ți legeni copiii, să plătești un bilet, să dai din mîini ca să nu te scufunzi. Nu toate odată, poate nu toate zilnic, dar trebuie. Ne place să ne spunem că nimic nu e o obligație pentru că asta ne dă iluzia libertății, credința că putem alege mereu, amăgirea că am deține controlul. Poate fi adevărat, în unele aspecte, pe altele, trăind în societate, nu le putem evita. Mai degrabă am putea aplica definiția pe care Nina Simone o dădea libertății: „I’ll tell you what freedom is to me: no fear“ și, în loc să pretindem că nu sîntem obligați să facem unele lucruri, să încercăm să nu ne temem de ele.
N-o lua personal. Scuza perfectă pentru lipsa de respect, atenție, educație și maniere, pentru tupeu și insistență. Tu ești de vină, ești prea sensibil, nu separi omul de problemă, nu te poți detașa, o iei personal. Mi se pare, uneori, că toate cărțile de dezvoltare personală din lume și toți banii dați terapeuților au fost ca să reușim să digerăm comportamentele altora, cei care nici măcar nu-și pun problema că ar deranja. Ba mai mult, dacă ai limite slabe, nu ești în stare să zici „nu“ și nu ai încredere în tine se țin după tine în apa în care ești nevoit să înoți zilnic pentru supraviețuire ca niște piranha înfometați, îți adulmecă de la distanță sîngele care mai iese prin rănile cicatrizate prost și sînt în urma ta orice ai face.
Știu și eu că un pic de spontaneitate nu a omorît pe nimeni. Că povești reușite au ieșit din drumuri neplanificate. Că oamenii noi pot să-ți ofere revelații, răspunsuri, pot să lege barca mai strîns împreună cu tine. Dar lucrurile de acest fel ar fi de preferat să aibă un ritm firesc, nu să fie impuse cu orice preț. Pînă la vîrsta de mijloc ai aflat, uneori greșind repetat, ce ți se potrivește, ce persoane îți fac bine, ce compromisuri ai de evitat. Ai construit zona asta de confort în timp, de la fundație, fără să sari peste etape, și meriți să te bucuri de ea ca de o oază. Ai înțeles că, chiar dacă țipi la fel de tare și ai replicile potrivite, cu unii oameni nu poți cîștiga niciodată, sînt din alt aluat. Dar și că, în momentul în care îți încalcă limitele, nu te respectă prin ceea ce spun sau fac sau, și mai grav, te atacă direct, tocmai a devenit personal. Ai tot dreptul să reacționezi exact cum crezi de cuviință.
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică. Frică să recunoaștem că, în cea mai mare parte a timpului, avem nevoie de liniște, că încă ne plac Cireșarii (mai ales Aripi de zăpadă) și Top Gun (ambele filme), că vom ieși din mlaștini în ritmul nostru. Frică de piranha care apar inevitabil, zilnic, în orice ape am înota. Pînă la vîrsta asta cred că am învățat că n-au cum să ne muște dacă nu-i lăsăm.