Ne pierdem copiii?

„Este mulțumit că a devenit, pentru unii, un erou pe rețelele sociale” – a declarat președintele Serbiei, Aleksandar Vucici, despre Kosta Kecmanovici, elevul de 13 ani care a deschis focul în şcoala din Belgrad unde învăţa, omorînd nouă oameni.

Președintele sîrb a făcut aluzie și la faptul că, în siajul atacului, pe de o parte, pe rețelele sociale au apărut postări, sub formă de amenințări, cum că atacul va fi imitat, iar pe de alta, în cîteva școli a apărut chiar un soi de „modă” de a imita atacul.

„Violența naște violență”, a scris cotidianul sîrb Blic, potrivit căruia Poliţia din Serbia a primit mai mult de douăzeci de sesizări de la diferite şcoli, în care se afirma că unii elevi îl imită „în glumă” pe Kosta Kecmanovici. „Copiii simulează împuşcarea, uciderea, fac liste cu numele copiilor pe care se presupune că îi vor ucide, aşa cum a făcut elevul ucigaş care îşi planificase atacul timp de o lună.”

Într-un interviu dat jurnaliștilor sîrbi, Marko Nicovici, membru al Asociației Mondiale a șefilor de Poliție și fost șef al Poliției din Belgrad, a declarat că astfel de evenimente pot avea un impact negativ devastator asupra celor care au tulburări mintale nediagnosticate, fiind chiar un declanșator pentru potențiale alte tragedii. „Kosta a devenit celebru peste noapte, a devenit «vedeta» tuturor mass-media, nu doar la noi, ci și în întreaga lume. Și poate fi un declanșator pentru alții, care suferă de tulburări grave, nedepistate și netratate. Totul a devenit azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în rîndul sportivilor, artiștilor, ci văd mai degrabă modele în criminali și infractori.”

Cînd ai totul și n-ai nimic

Copilul ucigaș provenea dintr-o familie „bună” și era unul dintre cei mai buni elevi ai școlii. Totuși, presa sîrbă vorbește despre incapacitatea băiatului de a se adapta, de a fi sociabil și de a-și face prieteni. Tatăl adolescentului ar fi declarat Poliției că fiul său s-a simțit „respins de societate”. Potrivit lui Veselin Milici, șeful Poliției din Belgrad, tînărul a declarat în timpul interogatoriilor că „s-a simțit ignorat de societatea în care se afla, că a fost exclus în vacanțe, excursii sau jocuri și aceste lucruri l-au determinat să comită aceste fapte”. Ulterior, anchetatorii au dezvăluit că lista întocmită de Kosta Kecmanovici cuprindea elevii cu note mari, toți fiind vizați din pură invidie, căci nu voia ca aceștia să fie mai apreciați decît el. 

În plus, adolescentul a planificat atacul timp de mai multe săptămîni, documentîndu-se și asupra pedepsei care i s-ar putea impune – asigurîndu-se că nu are vîrsta legală pentru a fi tras la răspundere.

Potrivit Reuters, la o zi după atacul din Serbia, Poliția bosniacă a arestat un tînăr de 18 ani care amenințase pe rețelele sociale că are de gînd să comită un atac la indigo. După alte cîteva zile, un elev al liceului „Svetozar Markovici” a fost arestat la Subotica pentru că, într-o discuție cu psihologul școlii, mărturisise că are de gînd să comită un masacru lîngă o grădiniță. Presa sîrbă a scris că minorul intrase deja în atenția FBI, pentru că își crease diferite conturi pe Internet cu nume de ucigași în serie și căuta informații despre cum se face o bombă. În plus, potrivit informațiilor, minorul a fost reținut și adus la Înalta Curte pentru minori prin ordinul Procuraturii, acuzat fiind și de săvîrșirea altor infracțiuni – afișarea, obținerea și deținerea de pornografie infantilă și exploatarea unui minor în scopul pornografiei.

Este în pericol sănătatea emoțională a copiilor?

„Internetul nu este doar un loc social pentru distracție și creativitate, ci un ocean plin de rechini, în care ne împingem copiii fără ca ei să știe prea bine să înoate și să se păzească” – scrie Silke Müller, o directoare de școală din Germania, în recenta sa carte Ne pierdem copiii (apărută anul acesta la editura Droemer), în care descrie viața de zi cu zi a elevilor săi, rătăciți în lumile virtuale. 

Autoarea oferă studii de caz – de la „Provocarea Dickpic” (în care copii de 12-13 ani își fotografiază organele genitale) la amuzamentele de a răspîndi meme cu Hitler sau la obișnuința lor de a viziona videoclipuri cu jafuri, crime și chiar violuri online, devenite „normale” pentru majoritatea adolescenților, care nu doar că nu mai sînt șocați de violență, dar o văd ca pe un amuzament.

Abundența violenței, atît în mass-media, cît și în social media, nu mai este percepută ca atare, s-a banalizat, s-a contopit în mintea copiilor cu un soi de scenariu de joc video. Iar asta a dus la dispariția empatiei, a respectului și a toleranței –fenomen care e observat la vîrste din ce în ce mai fragede.

Mai putem schimba această realitate?

„Actele de violență și uciderile comise de copii de la 12 sau 13 ani au devenit din ce în ce mai frecvente” – a declarat, într-un interviu pentru WELT, psihologul juridic Dietmar Heubrock, adăugînd că schimbarea periculoasă a comportamentelor copiilor și tinerilor de azi a devenit o realitate, ieșind de mult din avertizările studiilor și cercetărilor efectelor negative pe care mediul online îl are asupra copiilor. 

Căci, susține psihologul, cauza principală a violenței minorilor e legată de rețelele sociale. 

„Un nou fenomen s-a dezvoltat în rețelele sociale: violența a ajuns să fie prețuită. Făptuitorii unor acte de violență se laudă cu aceasta, fiind percepuți ca oameni puternici. (...) Știu asta din munca mea criminalistică pentru rapoartele instanței: unii se arată complet fără empatie, sărbătorindu-și chiar violența.” 

Cît privește motivele pentru care copiii sînt atrași de violență, Heubrock susține că e vorba și de o lacună educațională – copiii sînt lăsați în voia lor, fie în virtutea educației permisive, fie din cauză că părinții sînt extrem de ocupați. 

„Acestor copii nu li se mai oferă o busolă morală în mediul familial, drept urmare își găsesc repere, morale și emoționale, în social media sau în comunicarea cu cei de-un leat cu ei. Iar părinții nu mai au acces la ceea ce se petrece în mintea copiilor. Copiii au nevoie de multă atenție emoțională. Trebuie să-i asculți, uneori să te cerți cu ei și să înduri un conflict, știind cum să te impui. Însă acest lucru costă timp și energie – ceea ce nu mai este disponibil în multe familii.”

În plus, vorbim și despre un cerc vicios: deși conștientizează atît pericolul Internetului, cît și pe cel al unei educații permisive, deși există din ce în ce mai multe semnale de alarmă privind efectul negativ pe care acestea le au asupra copiilor, mulți părinți depun armele, ridicînd neputincioși din umeri: cum ar putea restricționa accesul la Internet sau cum ar putea să „dea milităria jos din pod”, cînd lumea de azi îmbrățișează noile concepte educaționale și comportamentale? „Toată lumea face asta” – este argumentul suprem. Dacă nu le-ar cumpăra copiilor smartphone-uri sau dacă le-ar interzice diferite lucruri, i-ar transforma în niște ciudați, care vor fi excluși social. 

Drept urmare, singura metodă pe care o mai au la îndemînă este fie să aibă scurte ieșiri de autoritate, care nu mai contează, fie să limiteze timpul pe care copiii îl petrec pe Internet. 

Totuși, afirmă Silke Müller, în cartea ei documentar, metoda limitării timpului petrecut pe Internet este departe de a fi eficientă. „Printre adulți, părinți, bunici sau tutori legali există cu certitudine mulți care doresc să-și protejeze copiii de întunecimile Internetului și caută răspunsurile la întrebarea cum ar putea s-o facă, însă un lucru ar trebui să fie clar pentru noi toți: interdicțiile temporare de a folosi smartphone-urile nu ajută în nici un fel.”  

Chiar dacă, de cele mai multe ori, părinții se laudă că au impus copiilor să nu folosească smartphone-ul decît cîteva ore pe zi, atunci cînd sînt întrebați la ce anume se uită copiii în acele ore, răspunsul este adesea unul evaziv. 

„Doar cinci minute sînt adesea suficiente pentru copii ca să vadă diferite lucruri pe TikTok sau pe site-uri porno, imagini pe care le iau cu ei în gîndurile și visele lor.” 

Potrivit autoarei, singura soluție este schimbarea atitudinii adulților, atît în ceea ce privește timpul petrecut de ei online, cît și timpul petrecut cu copiii – este de datoria părinților să fie părinți, nu „amicii” copiilor, să-i învețe și pe copii că viața e mai mult decît social media, să-i educe cum să aibă conversații reale și cum să-și descopere pasiuni, nu să-i lase pradă adicțiilor. 

„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință. Copiii văd cum noi, adulții, ne lipim de smartphone-uri, făcînd exact ceea ce le interzicem lor să facă, criticîndu-i, mai apoi, pentru că ne imită. Le dăm copiilor un exemplu de lume aparent normală, pe care noi înșine o negăm, neputînd să ne asumăm vreo responsabilitate, darămite să transmitem această responsabilitate mai departe.” De asemenea, susține autoarea, sporadicele ieșiri de autoritate nu mai sînt percepute de copiii obișnuiți deja cu educația permisivă decît ca niște încercări jalnice de a arăta cît sîntem de inconsecvenți și incapabili să acționăm. Autoritatea nu trebuie demonizată, căci ea se impune, de fapt, cu blîndețe, dar cu fermitate, într-un mod care îi poate face pe copii să înțeleagă atunci cînd greșesc și care să le ofere repere reale în viața socială, care să-i ferească, atît pe ei, cît și pe alții, de tragedii.