Ne aşezăm şi noi un pic?

Statuia Lupoaicei din Romană, cu tot cu gemenii ei atîrnaţi de ţîţe, se pribegeşte din nou. Primarul general o vrea în faţa magazinului Bucureşti, de unde începe Lipscănia din bulevardul Brătianu. Ar fi a şaptea mutare în 104 ani. Primăria Romei o donează bucureştenilor în 1906, cînd lupoaica se stabileşte în Parcul Carol. E dusă apoi în Piaţa Romei, astăzi Sf. Gheorghe. În 1931, ajunge pe Dealul Patriarhiei, trei ani mai tîrziu coboară Dealul la Crucea Brâncoveanului. Pe la finele anilor ’50 se stabileşte în Piaţa Dorobanţi şi, în fine, în 1997 se mută în Piaţa Romană. Pare-se că nici în intersecţia de aici nu e bine.

Primarul spune că nu poate fi admirată pe îndelete şi că, Doamne fereşte, cu ochii după statuie, şoferii gură-cască îşi vor buşi maşinile între ei. Oricum, pribegie au nu, probabil că lupoaica e oricum traumatizată. Nu se mai ştie de cîte ori i s-au furat pruncii de la sîn. Căci bucureştenii Romulus şi Remus au ajuns, cînd unul, cînd altul, la topitorie. Presa citează declaraţiile lui Răzvan Murgeanu, viceprimar pe la sectorul 1, în anii ’90. Omul părea sincer exasperat: „Mă săturasem să îi tot refacem, că se furau ba unul, ba altul pe cînd Lupoaica stătea în Piaţa Dorobanţi. Aşa că i-am luat la mine în birou, i-am pus lîngă calorifer, la căldurică şi stăteau toată ziua şi se uitau la mine. Dracu’ ştie care dintre ei mai era original, că se furaseră de atîtea ori încît nu mai ştie nimeni“. Unii spun că oricum asta ar fi în firea românească. Firea românească, aia comunistă. Unde nimic nu apucă să prindă rădăcini. Au mutat ei biserici în spatele şirurilor de blocuri, au ras din temelii Uranusul, cine să se împiedice de nişte statui? Eu una cred că oricum gemenii ăştia vin cu o istorie dubioasă în spate. Despărţiţi de mama lor (Rhea Sylvia), pribegi pe ape într-un coş, găsiţi de lupoaică, luaţi de un păstor, ajunşi pe la majorat înapoi la mamă şi bunici… În plus, cînd să construiască Roma, se ceartă ca nişte chiori. De bine ce Romulus ţinea morţiş să pună oraşul pe o anume colină, iar Remus pe alta, din cauza suprapopulării, Roma ajunge să se întindă pe şapte dealuri. Tot de aia, cred că ultimul amplasament, ăsta din Lipscănie, al şaptelea, o să rămînă şi ultimul. A naibii numerologie! Şi statuia lui Caragiale, din piaţeta de pe Maria Rosetti, are o istorie mărunţită cît să nu-i permită neicuşorului să zică „Sînt vechi, domnule!“.

Am asistat la revenirea lui prin 2006 cînd lucram într-o clădire din zonă. De prin 2002, soclul, rămas gol, se plăcinţea inutil la soare şi la porumbeii nedumeriţi. Se pare că statuia ar fi fost pur şi simplu furată, mă rog, mutată fără aprobare, şi pusă în faţa Teatrului Naţional pe vremea în care director acolo era Dinu Săraru (altminteri, personaj în viaţă cu statuie la Slătioara). Domnul Caragiale ajunge, aşadar, la Naţional  pe un „ceva“ – să-i zicem postament – nu mai înalt de cîteva palme de la pămînt, printre tufele ornamentale din faţa teatrului, de a ajuns bucureşteanul miştocar să îl numească „boschetar“. A stat ce-a stat, zice-se că pînă şi cîinii l-au udat, s-a protestat, şi boschetarul a ajuns în cele din urmă înapoi în faţa casei sale din Maria Rosetti colţ cu Caragiale. Dar însăşi facerea statuii are o poveste haioasă. Prin anii ’50, în über-comunism se dă drumu’ la un concurs: care face un Lenin mai frumos şi mai arătos? Sculptorul Constantin Baraschi face înainte de vreme un Lenin despre care crede că e cel mai frumos şi mai arătos. Dar nu cîştigă concursul şi rămîne cu Leninul acasă de-şi lovea toată lumea degetul mare de la picior de el prin atelier. Nu renunţă şi are o idee: decapităm tătarul şi punem alt cap cu pălăria berlineză a lui Caragiale. E refuzat din nou. Statuia stă mulţi ani în curtea Editurii Cartea Românească. Tihnit, româneşte, sub o boltă de viţă-de-vie. De acolo, ajunge în Maria Rosetti. Nestatornicia asta o fi pentru mulţi prilej de indignări şi de interpretări ale spiritului românesc. Gîndindu-mă la statuile umblătoare ale Bucureştiului, mie-mi vine în minte un capitol al Orbitorului cărtărescian care stă în picioare în oricare literatură a lumii. E migraţia epocală a statuilor din oraş care se strîng, bronz lîngă bronz, ipsos lîngă ipsos, tors lîngă tors, undeva în Casa Poporului.