Natură versus smartphone pe Camino de Santiago
Pe 4 septembrie eram pe coasta atlantică a Spaniei, într-un oraș numit Irun. Era prima mea zi pe Camino Norte de Santiago – o rută de pelerinaj de peste 800 de kilometri cu destinația Santiago de Compostela. În catedrala din Santiago se spune că este mormîntul apostolului Iacob.
În acea primă dimineață mă trezisem la 5,40. Înainte să plec din hostel-ul pentru pelerini (un apartament plin ochi cu paturi supraetajate), am cerut indicații. O doamnă finlandeză mi-a arătat pe harta de pe telefon: la stînga, la dreapta, uită-te după săgețile galbene care marchează drumul. Sticla de apă mi-era plină și aveam fructe uscate de ronțăit. Am ieșit cu entuziasm în stradă cînd era încă întuneric. Nu vedeam nici o săgeată galbenă, dar am hotărît să mai merg un pic, poate apărea mai încolo.
La 6 dimineața nu mai era nimeni pe afară. Am văzut un semn rutier pe care scria San Sebastian. Ruta de pe hartă trecea pe-acolo – dacă urmam indicațiile rutiere aveam să ajung. Am continuat pentru cîțiva kilometri, am ieșit din oraș și… am dat peste autostradă. Trebuia să găsesc un drum alternativ. M-am întors la benzinăria de care tocmai trecusem și i-am explicat bărbatului de la casă că eu vreau să ajung pe „Camino de Santiago“. El se uită la mine cu uimire și-mi spune că n-a văzut nici un pelerin pe acolo. M am întors în oraș, enervată de huruitul mașinilor care zburau pe lîngă mine. Am ajuns la o stație de autobuz, mi-am dat jos rucsacul ce devenise prea greu, m-am așezat pe bancă și am scos din nou harta. „Ce fac acum?“ Era 9 dimineața.
Am zărit o mașină cu doi polițiști și le am făcut cu mîna. Le explic, mai în engleză, mai în spaniolă că m-am pierdut, le arăt punctul pe hartă unde vreau să ajung, iar cel mai tînăr își scoate telefonul și deschide Google Maps. Iarăși la dreapta și la stînga și dup-aia drept înainte pentru 6 kilometri. Am mai stat cîteva minute pe bancă, după care am pornit încet-încet pe partea stîngă a drumului. Nu trecea kilometru fără să fac o pauză, am băut ultima picătură de apă și mi am schimbat ghetele cu sandale. Soarele ardea. Treceam pe lîngă vile cu nume de personaje din telenovele.
Am ajuns într-un sat. La o răscruce am văzut un hotel. Înăuntru am rostit cuvîntul magic „camino“ și o femeie mi-a arătat direcția cu degetul. Am dat, în sfîrșit, peste săgeata galbenă care mă trimitea către o pădure. De o parte și de alta a cărării erau tufișuri pline cu mure coapte, ce minune că nu le devorase nimeni înaintea mea! Copaci, fluturi, gîngănii, noroi, fire electrice care bîzîiau. În pădure am pierdut urma săgeților. Am auzit în depărtare tobe și clopote de biserică. Am urmărit sunetele pînă am ajuns în piațeta unui orășel. Sub niște copaci erau bănci și o țîșnitoare. Oamenii stăteau în soare, un puști bătea mingea cu un adult și niște toboșari cu costum negru și pălărie pozau pentru telefonul unei doamne. După cîteva minute, doi dintre toboșari au început să bată tobele, să cînte la fluier și să danseze în același timp. M-am gîndit că o fi fost vreo sărbătoare, dar am aflat la bar că așa le plăcea bărbaților lor să se adune duminica și să cînte. Am întîlnit un pelerin spaniol care mi-a spus că, de fapt, am ajuns pe altă rută de pelerinaj, dar nu mai conta, eram fericită acolo.
Seara am campat. În timp ce îmi aranjam cortul pe vîrful dealului, valea se umpluse de lumină roșie. Cerul era vînăt și roz, iar ceața care se lăsa pe pămînt era albastră. Spaniolul era la cîțiva zeci de metri de mine, cățărat pe o structură metalică. Îl aud strigînd. E cu telefonul în mînă – părea că a primit o veste proastă. Mai tîrziu aflu că, de fapt, nu avea suficientă baterie să facă o panoramă cu asfințitul.
M-am bucurat că m-am rătăcit, că nu eram în orașul unde plănuiam să mă opresc, că la orizont vedeam dealuri molcome și nu clădiri, iar asfințitul pe care îl vedeam nu era într-o poză, ci real.
Un alt fel de rutină
Pelerinii deschideau drumurile către Santiago încă din Evul Mediu, ghidîndu se după stele. Astăzi avem marcaje, indicatoare, busole, hărți, telefoane smart și ghiduri turistice. Vechii pelerini sperau că, odată ajunși la destinație, or să li se ierte păcatele sau or să li se vindece bolile. Astăzi, drumul a luat alte conotații. Pentru unii e vacanță, pentru alții marchează o schimbare: moartea cuiva apropiat, terminarea unei relații, schimbarea de carieră, pensionare.
Cît despre mine, simțeam nevoia să plec din Anglia, unde mă mutasem cu un an în urmă. Mă despărțisem recent de partenerul meu și voiam liniște, natură și temperaturi de mai mult de 20 de grade. Pelerinajul a adus un alt fel de peisaj zilnic.
Mă trezeam aproape în fiecare zi înainte de răsărit. Întunericul din cameră era luminat de ecrane de telefoane și lanterne. Zgomot de fermoare, fîșîit de plastic și pocnete; în timp ce unii își pregăteau rucsacurile de plecare, alții încercau să și mai prelungească somnul cu cîteva minute. Cozi la baie, fețe somnoroase, plasturi, bandaje, creme cu miros mentolat. Mergeam între 15 și 25 de kilometri (după prima zi nu am mai pierdut din ochi săgețile galbene), admiram șoimii, marea, pădurile de eucalipt, casele masive de piatră. Îmi alunecau gîndurile în trecut, mă întorceam în prezent, îmi imaginam viitorul. Făceam pauze pentru gustări și ca să-mi aerisesc tălpile. Mă serveam din pomii care-mi ieșeau în cale: smochine, mere, piersici. Întîlneam alți pelerini, vorbeam cît ne permiteau limbile străine pe care le cunoșteam, iar cînd oboseala îmi dădea ghiont, căutam un loc să mă odihnesc. Odată ce găseam un adăpost, făceam duș, îmi spălam hainele, mîncam, socializam, scriam, verificam dacă am vreo bătătură nouă, îmi pregăteam sacul de dormit, masam mușchii obosiți, poate citeam, dormeam și a doua zi o luam de la capăt.
În unele seri, scoteam din rucsac un ukulele – un fel de chitară mai mică, cu patru corzi, numai bună pentru călătorie. Mă jucam cu degetele pe corzi și oamenii ba făceau liniște, ba se-apucau să cînte, ba își scoteau telefoanele să filmeze.
Pelerini cu și fără smartphone
Sid e fotograf. În cele cîteva săptămîni de mers a făcut peste 6000 de fotografii. Era continuu în căutare de subiecți: pisica de pe bancă, bărbatul cu coasa, siluete în ceață, umbre. „Fotografiez de cînd eram mic“, mi-a spus Sid. „Am nevoie de cameră ca să împărtășesc ceea ce văd și Internetul mă ajută să fac asta mai ușor. Camera îmi îmbunătățește experiența pe Camino, pentru că îmi dă un motiv să caut oameni, situații și culori interesante.“ Cînd se oprea să mănînce, prima întrebare pentru chelner era: „Care e parola pentru wi-fi?“
Isabelle trăise mulți ani izolată în Creta, într-un cort pe care și-l construise ea însăși. Nu avea telefon și nici nu voia să audă de așa ceva. Cînd am fost împreună la bibliotecă, eu m-am așezat în fața unui monitor să trimit un e-mail. Ea s a așezat la calculatorul de lîngă mine și m-a întrebat „Cum deschid Internetul?“ Uimită, i-am explicat cum să dea click și să deschidă motorul de căutare online. A deschis un site de astrologie și s-a întors către mine: „Zi-mi pe ce dată ești născută“. Nu-i plăcea să i se facă poze și-și purta toate posesiile în două genți pe care și le încrucișase pe umeri. Conversațiile cu Isabelle erau foarte firești și observa multe detalii în jurul nostru. O dată pe săptămînă trimitea o scrisoare părinților ei.
Imaginați-vă cum a fost cînd Isabelle și Sid s-au întîlnit. Sid era fascinat de Isabelle și voia să-i facă o poză, cu atît mai mult cu cît ea nu accepta. „Sînt unele triburi care cred că aparatul de fotografiat îți fură sufletul“, protesta ea. Pînă la urmă, au ajuns la un compromis: Isabelle a pozat acoperindu-și fața cu o eșarfă. Sid a trimis poza părinților ei – care aveau adresă de e-mail.
Am întîlnit și un tip care mergea de cîteva luni în pelerinaj către Roma fără bani. Cînd l-am întrebat cum s-a descurcat atîta timp, el mi-a răspuns simplu: „Providența“. Dar și el avea smartphone.
Manuela Boghian locuiește în Liverpool și lucrează în PR online și publishing. Blog-ul ei personal e www.manuelaboghian.ro.