Natura, industria și designul biofil

Orașul verde, luxuriant, plin de vegetație, capabil să adăpostească fluturi și jderi, fazani și manguste care traversează strada în siguranță, odată cu pietonii indulgenți, acest vis de aur al umanității prinde viață, sub ochii noștri, chiar și acolo unde nu există apă. Nu mă refer la deșert, acolo unde o infrastructură exorbitantă transformă piatra seacă în fîntînă arteziană, cu costuri de mediu atît de mari încît trec neobservate, ci la împrejurări mult mai familiare, cum sînt pereții verzi, acoperișurile verzi, precum și mai recentele tavane verzi. Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile, de-acum banale pentru bucureșteni, cu pomi răsăriți pe clădirile emblematice ale Capitalei lăsate în paragină, pentru că doar atît s-a putut.

Pe scurt, designul biofil, adică iubitor de natură și viu, devine o nouă mantră a arhitecților și urbaniștilor căci, da, cu cît avem mai multe plante lîngă noi, cu atît aerul pe care îl respirăm este mai curat, mai ozonat, mai pur, gata umidificat. Acoperișurile verzi încep să devină obligatorii pentru investitorii care taie și ultimul tufiș de pe parcelă pentru a construi mai mult și mai mult, iar metrii pătrați de pășune crescută pe cimentul ultimului etaj contează în bilanțurile teritoriale ca spațiu verde dăruit orașului. 

Secretul efervescenței verzi urbane, al înfloririi cimentului teraselor și zidurilor, stă în țeavă, pompă și curent electric. Pe plăcile din beton încins la 70 de grade ale teraselor nu ar putea crește decît antene dacă nu ar fi apa, adusă în surplus, pentru a putea uda firavele plante. Acestea, în contextul evidentei încălziri globale, au dispărut chiar din zonele umbrite unde, odinioară, prosperau și se înmulțeau. Astă-vară, în Parcul Herăstrău, toate peluzele erau pustiite, cu excepția celor echipate cu aspersoare. Iar asta se întîmpla la umbră, lîngă lac, la sol, în contact direct cu pînza freatică. Iarba nu era doar uscată, se poate spune că nu mai era deloc, într-atît firele arse se mărunțiseră de la vîntul fierbinte. 

Chiar și așa, plantele aduse cu anasîna pe terase sînt aidoma unui bec care, la o pană de curent, își întrerupe activitatea. O pană de curent de cîteva ore, vara, la prînz, ori o neglijență, ori o defecțiune a sistemelor transformă vegetația acoperișurilor plantate în ierburi la tigaie. Zburînd deasupra Olandei, țară puțin însorită și considerabil mai rece decît România, am observat nenumărate acoperișuri verzi, arse de vipie. Un prieten de-acolo mi-a spus că ele sînt obligatorii, dar, după ce fac recepția, proprietarii nu le mai udă, într-atît de costisitor este acest lux.

Și m-am gîndit la Bucureștiul meu natal, orașul unde, ca să ai o grădină verde de 100 de metri pătrați, trebuie să uzi vara de două ori pe zi, băgînd în pămînt zeci de metri cubi de apă pe sezon, cantitate pe care compania de apă ți-o taxează ca fiind trimisă în canalizare, deși tu nu voiai decît să salvezi clima și pe tine odată cu ea. Și e doar o grădină la umbra salcîmilor, pe locul unde a fost mereu o grădină, cu apă dedesubt, apa freatică. 

Așa se face că pereții verzi de prin aeroporturi, școli, spitale și alte programe de arhitectură unde verdele creează un efect psihologic îmbucurător au început să substituie plantele cu cópii ale acestora, din plastic, mult mai rezistente la uscăciune după cîte se pare și care costă și mai puțin în întreținere, adică aproape spre zero, dacă nu punem la socoteală desprăfuirea lor periodică. Între 500 de plante din plastic sînt puse cu dibăcie vreo cinci ghivece cu plante reale, gata uscate, care creează impresia că plantele moarte au capotat pentru că nu au avut dorința de a trăi, spre deosebire de toate celelalte care prosperă și-și văd de treabă într-un ambient mai mult decît favorabil.

Contemplînd în ultimii ani abundența de spații verzi acolo unde ele nu ar putea să existe, m-am gîndit că, pentru o gură de aer proaspăt în orașul prosper care și le permite, un excavator sapă într-un munte ca să extragă fierul pentru pompe, o fabrică de plastic livrează țeavă și plante artificiale, un vapor cu ditamai Dieselul străbate oceanele, iar consiliul de administrație al unei companii de apă își mai cumpără din profit un avion privat ca să-și facă vacanțele în Caraibe sau Maldive, unde există prea puține riscuri să se întîlnească, pe aceeași plajă, cu angajații. Cu cît mai multe terase verzi, cu atît mai multă prosperitate pentru industrie, cu atît mai mult consum de fier, beton, plastic, motorină și curent electric. Care o fi amprenta de carbon a unui fir de iarbă verde de pe o terasă? Nu cumva gura de aer curat pe care ne-o dă nouă, fericiților din orașul verde situat în emisfera nordică, o ia vreunui nefericit dintr-o țară din emisfera sudică, de unde se extrage fierul, cu dinamită, excavatoare și topitorii, ca și acum o sută de ani?

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.