Natura bate filmul

S-a întîmplat, ca în zilele frumoase de toamnă care tocmai au trecut, să umblu, destul, prin natură. Mai mult ca altădată, și ca ocupație în sine. A fost o mică revelație. Întîi, la Sinaia. Am nimerit tocmai în perioada din an în care munții sînt ca în compuneri, covoare multicolore, roșii, galbene, maronii. În care, oriunde întorci capul, vezi alte combinații de culori și nu poți să nu te bucuri, ba chiar să te extaziezi. E aproape pentru prima dată cînd percep natura ca spectacol, cînd ajunge să fie pentru mine un scop în sine. Am o prietenă care-mi spune de mult asta, care mi-a explicat, cu răbdare, de-a lungul timpului, cum te poți bucura de „lucrurile mici ale vieții“, cum ar fi de o pisică ce trece pe stradă, de un apus de soare sau de o mierlă care ciripește în pomul de alături. Că nu-ți trebuie mult ca să fii fericit, nu trebuie să cauți, neapărat, iubirea absolută sau împlinirea supremă.

Mie, uneia, mi se părea mereu imposibil. Da, observam natura din jur, mai ales pentru că mama mea, un părinte prea bun, mă trăgea mereu de mînecă să mă uit pe geam la peisaje și vizionarea lor mi se părea o plictiseală obligatorie. Acceptam natura doar dacă în ea mișca ceva sau era ceva extrem de spectaculos, gen Marele Canion sau deșertul roșu din Sedona, Arizona. Altfel, ea reprezenta doar un tapet pentru acțiuni sau lucruri: te îndreptai către un loc, mergeai pe o potecă, prin pădure. Desigur, observai pădurea. Dar, în ce mă privește, cumva într-un mod subconștient. Nu o priveam propriu zis: se așeza în gîndurile mele și rămînea acolo. Mi-am dat seama de asta cînd cineva mi-a dat, odată, un test psihologic în care, printre altele, trebuia să-mi imaginez o pădure: mi-am imaginat-o fix precum pădurea din Cumpătu (care, din nefericire, între timp, a fost tăiată masiv, în așa fel încît poți vedea pînă jos, în vale).

Dar nu mă uitam la pădure ca la un spectacol, nu-i observam toate detaliile și încrengăturile. Era un tapet sau un mijloc de a aduna mici obiecte drăguțe, ca de la un magazin de decorațiuni gratuit: conuri de brad, mușchi, flori, scoarță de copac. Aveam un mod pragmatic și infantil de a-mi apropria natura – totuși, nu atît de pragmatic precum cei care fac grătare în mijlocul ei, o pîrlesc și lasă gunoaie.

Acum, mergînd pe jos din Cumpătu spre Sinaia, trecînd cele două poduri, intrînd în parc și apoi pe bulevardul principal, am înaintat avînd aproape un singur scop: să mă uit la natură. Cu alăturările ei de culori, era cel mai spectaculos lucru din jur. Dealurile, munții, copacii din parc, frunzele de pe jos, totul era diferit și inepuizabil. Mergeam prin parc și treceam pe lîngă oameni care pur și simplu făceau același lucru: admirau natura din jur, tacit sau exclamativ. Intrasem, pe nepusă masă, într-un club al contemplatorilor de natură, ca să nu spun al dependenților de aceasta. Ne uitam și ne bucuram.

Și mai recent, am plecat, într-o seară, spre Giurgiu, spre Festivalul Teatrelor Dunărene. Mai precis ca să văd un spectacol neobișnuit, inedit, dat de Finger Theatre, din Tbilisi, Workshop Besik Kupreishvili: un recital al degetelor mai multor mîini omenești, care pot deveni aproape orice, siluete pasionale sau melancolice, care dansează can-can, cazacioc sau balet clasic, meșteșugit sincronizate și mînuite de păpușarii lor georgieni. Dar pe drumul spre Giurgiu am fost, constant, martora unui alt spectacol: cel al cerului pe cale de întunecare.

Pe geamul din dreapta mașinii, culorile se schimbau încontinuu. Întîi era un bleu senin vîrstat cu rozuri și cu dungi albe, încrucișate, de la avioane ce treceau pe acolo. Apoi, pe el au apărut pete galbene, iar bleul a tins către indigo. În timp, petele galbene s-au făcut portocalii, iar indigoul aproape s-a generalizat și s-a făcut vinețiu. Luna, ca o miniseceră sau un cartof pai strîmb, s-a ițit și ea, spălăcită, într-un colț. Totul se vedea panoramic, pe geamul mașinii roșii, iuți și confortabile cu care mergeam. Nu mi-am putut dezlipi ochii de pe cer, în ciuda conversației incitante la care participam.

După aceste două spectacole gratuite, nu am neglijat aproape niciodată să mă uit la natura din jurul meu altfel, îndelung și intenționat, fără plictiseală. Fie că e vorba doar de o frunză maronie vîrstată cu galben și verde căzută pe tro-tuar, de o castană încă neieșită din coajă sau de un scaiete solitar și bătut de vînturi de pe la marginea drumului. Mi-am schimbat și noțiunea de „plictiseală“: a nu te plictisi nu mai înseamnă, neapărat, „acțiune cu orice preț“ și „palpitant“, ci și „contemplativ“ și „molcom“. Fundalul de altădată s-a transformat în miezul lucrurilor, din margine devenind centru. Un alt fel de centru, mai puțin agitat, mai puțin năbădăios, dar mai solid și mai profund. Poveștile celelalte, mai de acțiune, nu au dispărut nici ele cu totul. Doar că, în anumite momente, raporturile s-au schimbat, ele devenind fundal.

Foto: flickr