Născuţi în aprilie

Pe 25 aprilie 1986, o tînără însărcinată în luna a şasea trecea granița dintre România și URSS, împreună cu un grup de turiști. Avea 28 de ani. O zi mai tîrziu, reactorul patru al celei mai mari centrale nucleare din Europa exploda. Grupul a continuat turul Ucrainei timp de o săptămînă. Au mîncat acolo, au băut apa și au respirat aerul. Cînd s-au întors în țară, și-au continuat excursia prin nordul României fără să știe că, undeva aproape de granița dintre Ucraina și Belarus, zeci de mii de oameni încercau să lupte cu cea mai mare catastrofă nucleară cu care umanitatea se confruntase pînă atunci. Viitoarea mamă a aflat despre Cernobîl la jumătatea lunii mai, cînd i s-au dat cîteva pastile de iod, odată cu întoarcerea ei în micul oraș de provincie din care plecase cu trei săptămîni înainte.

La sfîrșitul lunii iulie ea a născut un băiat care avea toate degetele de la mîini și picioare, era puţin plinuț, dar complet nevăzător. La cinci zile după nașterea copilului, femeia și soțul ei băteau pe la ușile oftalmologilor din București, unde li s-a spus că nu se poate face nimic. Nu s-au dat bătuți. Cinci săptămîni mai tîrziu, un doctor foarte dedicat, impresionat de voința tinerei mame, și-a asumat riscul de a opera bebelușul.

Așa se face că, pe 4 septembrie 1986, am văzut lumea pentru prima oară, parțial, cu un singur ochi. Au urmat doi ani în care eu și mama am stat mai mult prin spitalele din București, timp în care am „căpătat“ o cornee de la un cadavru, obținută de tatăl meu după o înțelegere, tipică perioadei, cu un angajat al Institutului Medico-Legal.

Anul acesta împlinesc 30 de ani. La fel ca dezastrul de la Cernobîl. Şi intenționez să păstrez acest moment printr-un film documentar despre generația născută în preajma anului 1986, care a crescut marcată de o catastrofă nucleară. Acest film (care poate n-ar fi existat fără încrederea şi sprijinul lui Alexandru Solomon) va „sărbători“ aniversarea dezastrului din perspectiva celor care nu-și amintesc acele zile, dar a căror viață ar fi fost diferită.

Accidentul de la Cernobîl a provocat, la data respectivă, relativ puține victime, dar a creat o diasporă ce cuprinde milioane de supraviețuitori, afectați fizic sau psihic. Documentarul își propune să arate poveștile cîtorva dintre aceste destine predeterminate de un accident nuclear. Împreună cu ei, voi încerca să aflu cum se poate adapta cineva unei situații asupra căreia nu a avut control și cum trăiește azi într-o țară afectată de moștenirea postsovietică. Povestea va lua forma unui film de călătorie și va fi ghidată de dorința de a înţelege viețile construite în ciuda „moștenirii“. Pe parcursul călătoriei din România spre Ucraina și Belarus voi încerca să prezint un portret al unei generații și să aflu dacă există optimism autentic în vieți cu parcursuri diferite, dar marcate de o traumă colectivă.

Milioane de oameni sînt afectați de accidentul de la Cernobîl. Unii dintre ei nu știu acest lucru. Alţii încă nu s-au născut. Deși conexiunea unei dizabilități cu ce s-a întîmplat acum 30 de ani este greu de demonstrat (din cauza neglijenței de după accident și a sistemelor sociale disfuncționale din perioada postsovietică), filmul se vrea a fi, într-o oarecare măsură, şi o formă de terapie. Am copilărit alături de persoane nevăzătoare și sînt implicat activ într-o organizație dedicată problemelor persoanelor cu dizabilități. Sînt foarte conștient de impactul pe care intervenţiile chirurgicale l-au avut asupra mea. Drumul meu în viață ar fi fost diferit dacă aș fi fost complet sănătos sau total nevăzător.

De mulți ani doresc să spun această poveste, dar abia anul trecut, după participarea la atelierul „Cooking a Doc“ din cadrul festivalului de film documentar One World Romania, am început să lucrez la film. Inițial, voiam doar să discut ideea într-un cerc restrîns de cineaști, dar reacțiile pozitive ale celorlalți participanți m-au făcut să pornesc la drum cu resursele minime pe care le aveam la dispoziție. În ultimul an, am călătorit de mai multe ori în Ucraina, nu doar ca să filmez, dar și ca să răspund unor întrebări pe care mi le pun de mulţi ani ca cetățean biologic al Cernobîlului.

Adrian Pîrvu a absolvit regia de film la UNATC în anul 2009 şi este realizator de film independent.

Foto: R. Bassbar