Narcisismul din noi
Narcisismul se află într-o anumită formă în fiecare dintre noi. Avem nevoie să fim admirați, apreciați, să ne simțim văzuți, și este normal să căutăm validarea, cît și să o oferim la rîndul nostru celor din preajmă. Această formă a narcisismului nostru, satisfăcută într-o măsură echilibrată, duce la o stimă de sine sănătoasă și la integrarea noastră psihologică. Nu există om care să nu aibă anumite trăsături narcisiste, doar că tendința este să ne raportăm la narcisismul patologic care se regăsește ca diagnostic psihiatric (definit în DSM drept tulburarea de personalitate care afectează major viața psihică a unor oameni), și să respingem total trăsăturile narcisice atunci cînd le observăm la noi sau la cei din jur.
O formă a narcisismului este generozitatea excesivă, dar este una dintre formele cel mai bine sublimate inconștient. Atunci cînd oferi sprijin și ajutor cuiva aflat în nevoie, sentimentul de bine te învăluie și te simți bine tu cu tine, te placi, uneori parcă ai aripi atunci cînd poți fi de folos și aduce alinare. Această formă a narcisismului este una bună, care implică ajutorarea altora.
Avem tendința de a-i privi drept narcisiști doar pe cei care caută să posede bunuri materiale și să se fălească cu acestea. Narcisismul patologic (malign) implică însă și cruzime, agresivitate, atenție centrată pe sine, grandoare, invidie, autosuficiență, magnetism, farmec, seducție, manipulare. Un om cu structură narcisistă consideră că merită un tratament special datorat superiorității sale, induce sentimentul de a te simți privilegiat că ești în preajma lui, lăsînd impresia favorului care îți este făcut, de a fi luat în seamă și introdus în „grădina secretă“ din care acesta face parte. Adevărul este valoarea pe care narcisiștii o resping cel mai mult, deoarece nu îi pot face față atunci cînd cineva le oferă o oglindă a lor, dezvoltînd ca mecanism de protecție în fața acestuia atacul la persoana care îndrăznește să li se opună sau să evidențieze anumite trăsături și comportamente ale acestora.
Întîlnim des oamenii care cîrcotesc, critică și se poziționează superior. Un fel de „Gică Contra“, care văd totul într-un mod dezolant, situațiile sînt fără ieșire, lumea este un loc rău, lucrurile nu se vor îndrepta nicicînd, nu există mai bine, va fi mai rău, peste tot văd numai probleme, caută să descurajeze orice idee bună sau lucru bun făcut, ei știu, pur și simplu, știu tot, iar dacă o anumită situație se petrece așa cum au prezis-o, celebra frază „Am avut dreptate!“ sau „Ți-am zis eu!“ le produce satisfacție și validare existențială. Există o bucurie în aceștia atunci cînd se întîmplă ceva rău, pe care o putem observa, întrucît prezicerea lor îi face să se simtă văzuți, le aduce atenția și superioritatea după care tînjesc. Putem observa un complex de superioritate pe care aceștia îl afișează, dar este doar o aparență, întrucît aceștia, în interior, nu simt așa. Se simt vulnerabili, nevăzuți, nesiguri pe ei, dezvoltînd ca mecanism compensator de apărare poziționarea pasiv-agresivă.
Una dintre formele narcisismului este atunci cînd investiția anumitor oameni se află doar în exterior, prin fala pe care o afișează: cu bunurilor materiale pe care le dețin, cu poziția socială pe care o au, cu glorificarea lipsei timpului, ei sînt permanent ocupați, au de îndeplinit lucruri de o importanță majoră, de ei depinde totul. Lipsa toleranței și a acceptării celui din jur sînt rezultatul poziționării superioare atît de necesare pentru a-și da valoare, întrucît narcisismul se manifestă printr-un sentiment interior de vid, de gol, care poate fi umplut doar prin obținerea atenției și adulației constante din partea celor din jur.
Aceștia pozează inautentic, părînd fericiți, impecabili, frumoși, ca și cum le au pe toate într-o stare de funcționare perfectă, ca avînd succesul și reușita de partea lor, funcționînd după tiparul cognitiv: „Am învins“. Ei pot fi îngrozitor de fermecători. Lumea se împarte în învingători și învinși în accepțiunea lor.
În realitate, nu există perfecțiune, iar alergatul după aceasta produce nefericire și angoasă întrucît ne face să ne stabilim niște standarde nerealiste, care devin o himeră de neatins, după care tindem să alergăm toată viața. Și cum acest lucru nu poate fi îndeplinit, dezvoltăm sentimente de inadecvare, de furie mocnită și de suferință interioară ce ne mențin blocați prin imposibilitatea de a trăi binele și seninătatea, iar pe termen lung produc îmbolnăvirea corpului și a minții noastre.
Narcisismul are la bază o stare de furie ce mocnește în profunzimea eului, venită dintr-o lipsă de iubire și a unui atașament sigur în copilărie. O identitate formată pe modul supraviețuitor al eului copilului. Identitatea reală a acestuia este negată de adulții din familie, copilului i se solicită, neexplicit, prin inducere, să se modeleze către un tipar al identității ideale stabilită de familie, ceea ce conduce la un mesaj de neacceptare a identității reale a copilului, întărindu-i convingerea interioară că nu merită iubirea și sentimentul de vinovăție că, orice ar face, este greșit și că el este responsabil de incapacitatea adulților de a-l iubi și de a-l conține emoțional.
O altă formă a manifestării narcisismului se observă la anumite persoane de o mediocritate lipsită de sens, lipsiți de umor și de imaginație, care complică tot, pentru a lăsa de înțeles că doar ei au cheia accesului la înțelesurile complicațiilor. Aceștia au mintea tulburată de puterea pe care o au, sînt cei care „se descurcă“, care nu pot înțelege valorile de viață diferite ale celor din preajmă. Cred că toată lumea dorește să fie ca ei. Se cred modelul de succes, se poartă cu condescendență, iar dialogul se poartă într-un singur sens: el vorbește, tu asculți. Sînt inculți, frustrați, pseudo-intelectuali, semidocți, de o inteligență relativă, trăiesc din micimi și mici bucurii obținute de umilința pe care o produc altora. Sînt zgomotoși, trăiesc în zgomot, caută confortul pentru a arăta succesul lor material, au atitudinea de „mi se cuvine“, eu sînt „buricul“, dau sfaturi necerute agresînd prin încercarea de a le impune, ei le știu pe toate în orice domeniu. Dezvoltă un tipar de grandoare, de nevoie de admirație excesivă, de nevoie de a se simți „speciali“ .
Caută această poziționare superioară celuilalt doar dintr-un sentiment intern de inadecvare și o stimă de sine redusă, compensînd prin acest comportament pasiv-agresiv. Unii narcisici suferă de depresie cronică, ceea ce duce la o apărare emoțională scăzută. Sînt goi în interior, aceștia simt un vid constant pe care caută să-l umple forțat prin a lua, și a lua, fără a oferi. Nu pot oferi pentru că nu au primit nicicînd ceva necondiționat. Părinții i-au condiționat, partenerul de viață îi condiționează, ei se condiționează. Nu cunosc dragostea.
Sînt oamenii incapabili de a-și exprima admirația și de a rămîne în admirație, de a nu o transforma în invidie. Nu pot accepta că altcineva le este superior: intelectual, moral, emoțional etc. Atacă constant, întrucît acesta-i modul lor de a fi. Trăiesc prin verbul „a face“, „a avea“ și nu prin „a fi“. Ei știu cel mai bine cum trebuie făcut, gîndit, simțit. Ei sînt acești narcisici răniți profund de propria lor familie, care au dezvoltat un comportament compensator pentru rana adîncă emoțională ce le-a afectat structura eului. Sînt niște oameni într-o suferință psihică și o dezorganizare interioară emoțională care își caută continuu propria validare și vindecare.
O altă formă a narcisismului se observă la persoanele elevate, înalt intelectuale și stîlpi ai societății, încrezători în performanța lor intelectuală, care, prin poziționarea grandioasă de a nu se amesteca cu majoritatea, se închină inautenticității și caută să umple vidul pe care-l resimt prin nevoia de a cosmetiza adevărul vieții lor și înconjurarea de persoane ce îi admiră supus. Aceștia prin înzestrarea cognitivă se poziționează superior, și uneori delirant, considerîndu se un zeu invincibil, autoritar, căutînd admirația și adulația. Sînt înzestrați cu un magnetism aparte ce cucerește și care subjugă. Sînt permanent într-o stare de agitație, nu cunosc mulțumirea, sînt într-o cursă compulsivă, concurînd în toate domeniile: social, intelectual, sportiv, sexual, profesional etc.
Dacă ne vom uita cu atenție vom observa trăsături de dominanță, agresivitate, individualism, competitivitate exacerbată și nevoie de aparențe demonstrative, cum ar fi: obsesia pentru aspectul fizic, incluzînd intervențiile estetice, sportul excesiv, glorificarea excesivă a unor reușite profesionale pe care le au, mimarea succesului și a fericirii, „poza perfectă“ ce caută să o ofere lumii. În interiorul acestora se găsește permanent o stare de atac și defensivă, fiind cu toate mecanismele de apărare în alertă, aflîndu-se într-o stare de suferință interioară, uneori paranoică, neconștientizată.
Unele comportamente ale acestora nu sînt neapărat atît de evidente, sînt comportamentele de tip victimă. Acest subtip de narcisist este sensibil la critică și la ceea ce cred cei din jur despre el. Își construiesc întreaga viață în jurul părerilor celor din jur, caută să vină în întîmpinarea celor din preajmă într-un mod excesiv, de tip sacrificiu de sine, pentru a-și demonstra cît de necesari sînt. Sînt acele persoane care se plîng permanent cît sînt de neîndreptățite de tot ce-i în preajma lor, cum sînt asuprite de cei din jur și cum fac eforturi de a salva situația, ei se sacrifică. Prin această poziționare își capătă validarea de a se simți văzuți, care le este atît de necesară pentru a exista. Aparent sînt atenți la nevoile celor din preajmă, pentru o scurtă perioadă pot empatiza, apoi revin cu întreaga discuție tot la propria persoană.
Lîngă narcisiștii grandioși îi vom găsi pe narcisiștii vulnerabili. Sînt cei care caută la rîndul lor să-și satisfacă propria nevoie de a fi văzuți și de a simți că există, sperînd că, prin asocierea cu cei dintîi, vor vindeca suferința emoțională ce o simt. Aceștia nu consideră că merită să fie în prim-plan, nu și-au dezvoltat un simț real al lor, se simt inadecvați și lipsiți de valoare, sînt confuzi intelectual și emoțional, de aceea se alătură unor personalități mult mai vizibile și mai încrezătoare în sine, cum sînt structurile narcisice grandioase. Caută să fie văzuți de ceilalți într-un mod indirect, altfel angoasa existențială îi sufocă. Nu au mecanismele psihice elaborate încît să-i facă față acesteia. În interiorul acestora este mult întuneric și dezechilibru și multă suferință psihică neelaborată.
O explicație psihologică este cum Sinele fals apare atunci cînd mama nu-i permite copilului să se separe, întrucît narcisismul acesteia trebuie satisfăcut prin dependența emoțională a copilului de ea, iar copilul clivează interiorul întrucît nu are mecanismele de apărare de a face față abandonului emoțional. La vîrstă adultă, sinele fals care a supraviețuit este terorizat că lucrurile bune nu vor dura, că vor fi dezamăgiți și este inevitabil ca lucrurile să se producă în felul acesta, întărindu-și convingeri interioare tot mai adînci privind răutatea celor din jur, întărindu-și acest tipar cognitiv prin propria sabotare internă, cît și a intențiilor bune ale celor din jur.
Este necesar să reconciliem anumite nevoi de dependență emoțională, de vulnerabilitate, care ne sînt utile în relațiile de separare cu cei din preajmă, dar și în exprimarea propriului sine. Altfel, atacul interior le poate submina pe amîndouă, producînd suferința psihologică și ducînd la apariția trăsăturilor narcisice care depășesc sfera sănătății psihice.
Trăsăturile narcisiste se găsesc în fiecare dintre noi, însă diferența între cele care arată sănătatea emoțională a unei persoane și cele care arată devierea în sfera patologiei este măsura. Măsura expunerii în exterior, necesitatea de a conștientiza dimensiunea suferinței interioare și de a căuta vindecarea duce la nevoia de atenție și la modul cum o solicităm. Este firesc să cerem de la cei din preajma noastră atenția și grija lor, diferența o face modul cum o cerem, sațietatea (în sensul de a simți că ne este suficient cît am primit) și necesitatea solitudinii, în sensul de a ne aloca un spațiu personal individual atît de necesar pentru a avea sentimente profunde și pentru a ne ancora psihologic sănătos. Ceea ce putem face e să dăm un sens profund vieții, cred eu, printr-o sublimare a narcisismului din noi, spre a-i ajuta pe cei mai puțin norocoși decît noi.
Compasiunea, empatia, bunătatea și toleranța sînt valorile necesare pentru a putea facilita integrarea și autoreglarea psihică a unui narcisism sănătos. Dar asta înseamnă multă muncă cu noi înșine, asumarea suferinței interioare și a blocajului interior în care trăim și confruntarea cu adevărul interiorului nostru.
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.
Foto: fragment din John William Waterhouse, Echo and Narcissus