N-avem valoare?

Am moderat recent o dezbatere a cărei temă a gravitat în jurul recuperării patrimoniului construit bucureștean, a necesității păstrării moștenirii culturale arhitecturale ca reper pentru dezvoltarea orașului. Un important arhitect român a susținut că fondul construit bucureștean nu este unul valoros, judecîndu-l în comparație cu cel din Budapesta sau Praga, orașe cu care putem intra într-o oarecare competiție. Într-adevăr, dacă ne referim la abundența monumentelor din secolul al XIV-lea, comparația cu Praga ne pune în dificultate. Dar putem considera vechimea ca fiind argumentul ultim în stabilirea valorii unui oraș? Ce face ca un oraș să poată fi considerat valoros? Și de către cine?

Cartierul Eixample al Barcelonei, construit după planurile lui Ildefons Cerdà din 1855, cu modificările ulterioare, impresionează prin amenitate. Nu întîmplător, căci districtul a fost gîndit astfel încît distanța de proximitate, adică acea distanță pe care locuitorul ultimului etaj o are de parcurs pînă la cea mai apropiată brutărie, să nu depășească 200 de metri. Distribuția serviciilor și scara redusă a clădirilor, varietatea peisajului urban generată de curțile interioare, dintre care unele sînt deschise către stradă, creează una dintre cele mai plăcute și apreciate zone urbane. Fără a fi vechi, cartierul Eixample are o valoare inestimabilă pentru viața urbană, în general.

Devastată în 1963 de un cutremur feroce, capitala Macedoniei, Skopje, a renăscut mai modernă ca niciodată în stil metabolic, potrivit planului general trasat de Kenzo Tange. Clădirile guvernamentale, dar și clădirile mai puțin importante, ca oficiile poștale, poartă amprenta unei gîndiri arhitecturale orientate către adaptabilitate, viteză, hipermodernitate. Realizat în linii mari, orașul nou încapsulează principiile de proiectare ale unui modernism vizionar, dublate de geniul unui mare arhitect, iar în asta rezidă valoarea sa, în ciuda faptului că edilii se străduiesc în prezent să-l mutileze prin kitsch.

Un amic arhitect olandez a venit în București pentru cîteva zile, cu gîndul să facă un studiu despre blocurile ceaușiste din Crîngași și Drumul Taberei, accentul căzînd pe curțile determinate de lamele clădirilor. Într-o duminică dimineața, l-am lăsat să se plimbe prin cartierul armenesc, apoi prin cel evreiesc, prin Cotroceni și, la sfîrșitul zilei, i-am arătat parcelarea Filipescu. La cină, era ușor perplex, mi-a zis că o să cerceteze cu totul altceva. Ce anume? l-am întrebat. Deși văzuse multe, foarte multe orașe la viața lui de olandez zburător, nu mai văzuse nicăieri ceva asemănător cu Bucureștiul. L-am rugat să explice.

– Eram pe bulevardul Carol, admiram fronturile continue ale clădirilor și-mi ziceam că orașul seamănă destul de bine cu majoritatea orașelor europene, chiar cu Pesta. Apoi am intrat pe o străduță, mi-am notat, Ar-me-neas-că – am pronunțat corect? –, și acolo m-am trezit într-un cu totul alt oraș, mai exact, și ca să fiu întru totul sincer, fără supărare, într-un sat, în care casele stau în curte, și curțile una lîngă alta, și fiecare casă este altfel decît cealaltă. Una stă la stradă și în spate are o curte secretă, din care am zărit doar un mic leagăn agățat de un arțar. Următoarea era așezată pe fundul de lot. O alee mărginită de trandafiri și plante în ghivece conducea spre o intrare ogivală. Casa avea un foișor pe colț nu mai lat de un metru. Următoarea casă avea un portic cu coloane dorice și tot așa, pînă la un scuar, o mică piațetă cu biserică. Era ca la țară, doar că toate casele erau bogat decorate, elegante, eclectice, exuberante! Prin ferestrele înalte se vedeau uși cu cristaluri, candelabre, sobe de Meissen, lambriuri din stejar în stil neoclasic. Avem și noi, la Haga, astfel de case, așezate în curți, dar sînt toate aliniate și, mai mult sau mai puțin, asemănătoare una cu cealaltă. În orașul vostru dezordinea este fascinantă, o dezordine care vine din libertate și lipsă de îngrădire, dar o libertate seducătoare care a fost valorificată în forme spectaculoase în perioada interbelică. Această coexistență și varietate a unor stiluri de sinteză care se sprijină reciproc într-un mare sat, așa ceva este unic și neprețuit. Ce faceți voi pentru a păstra acest specific, această unicitate a orașului pe care îl locuiți?

Gîndirea practică a olandezului care, cu simț negustoresc, recunoscuse valoarea și își bătea mintea cum poate să o fructifice, m-a pus în dificultate. I-am povestit despre zonele protejate, dar pe el îl preocupa să pună orașul la treabă, să lege noul de vechi, să atragă cohorte de turiști, să transforme tot centrul într-un Centru Vechi plin de restaurante, baruri, bodegi, vedea transport în comun rapid și performant, gîndea politici de gentrificare municipală… Ușor cu pianul pe scări, i-am spus. Ce zici tu n-ar mai fi Bucureștiul pe care îl iubim, mai ales într-o după-amiază de vară, toropit sub cerul lui alb, pitit pe sub frunzișuri care explodează prin gardurile curților, cu canicula ce ține oamenii în case. Valoarea lui este dată de ceea ce ne oferă nouă, nu altora, de ceea ce ne place nouă la el. Îl iubim tocmai pentru că este, într-o atît de mare măsură, doar al nostru, iar din afară poate fi admirat, dar prea puțin înțeles. Dacă-l iubiți, mi-o-ntoarse olandezul, de ce faceți atît de puțin pentru el?

M-am gîndit la sensul întrebării lui și, ca să fiu cinstit, avea perfectă dreptate. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: cartierul Eixample, Barcelona, flickr