N-aş mai putea să

N-aș mai putea să stau cu săptămînile în cort la Vamă (care, desigur, s-a stricat). N-aș mai putea să petrec nopți la rînd pentru că acum, după o singură noapte pierdută, și aia la cîteva luni, poate, trebuie să mă refac trei zile și să înghit o folie de Nurofen Forte. N-aș mai putea să recitesc cu aceeași candoare și cu buna-credință a celui cu nervi neatinși de acreală Un veac de singurătate, Zenobia și nici un Boris Vian. N-aș mai putea bea vodcă, n-aș mai putea fuma două pachete de țigări pe zi, n-aș mai putea purta rochia subțirică, verde, din vara specială de la douăzeci și ceva de ani. Pentru că-s mai grasă.

N-aș mai putea mînca doar chips-uri și Cola toată ziua în loc de ce maică-mea numea „mîncare adevărată“. Păi, astea mi se păreau cele mai adevărate, o explozie de foarte sărat cu foarte dulce. Foarte sărat și foarte dulce combinat, ăsta era oricum gustul unei generații. N-aș mai putea să-l iubesc așa de tare nici pe Kerouac și nici pe Ginsberg. Nu l-aș mai iubi pe Bukowski, m-aș putea gîndi cel mult cu tandrețe la el. Ce hippiot bătrîn și bețiv… N-aș mai putea asculta Stravinski la maximum în creierii nopților, cu exaltarea snoabă din tinerețe, alături de prietena mea cea mai bună care semăna cu Janis Joplin și care acum nu vrea să mă mai vadă. N-aș putea asculta muzică experimentală, n-am putut niciodată. Muzica făcută cu, mmm, mașini de scris, stîlpi de semafor loviți cu ciocanul sau cu tăcere din aia, știți cuvîntul odios, „sugestivă“, mi s-a părut întotdeauna de o stupizenie maximă. Ca pudelii din baloane ai lui Jeff Koons. N-aș mai putea asculta coruri gregoriene cînd fac ciorbă. M-ar buși rîsul.

N-aș mai putea să mă mai fardez ca în anii ’90, cu ruj din ăla maro închis și cu ochii conturați în abur negricios, ușor scurs, eroină șic ce am fost! Muzica, da, o mai ascult și acum și probabil că o să mor ascultînd-o, și dînd din cap, și țopăind în baston sau în cadru. Fii tare, inimo, pacemakere, fii tare, se dă Nirvana la toată lumea! N-aș mai putea trăi de pe-o zi pe alta cu indiferența și indolența aia de animal tînăr, cu nesimțirea sănătoasă de acu’ o vreme. Cînd azi era și mîine, și poimîine, și ieri. N-aș mai putea trăi atît de intens orice rahat și nici ridica pînă la ceruri un nimic în jurul căruia să brodez, să cos, să țes tot felul de înțelesuri care nu există. Sau, cine știe, aș mai putea?

Dar n-aș mai putea să-mi fac prieteni așa de ușor. Pe la maturitate te uiți mai cîș la orice noutate, îi cîntărești pe nou veniți c-un licăr de dubiu în ochi și de cele mai multe ori nu-ți plac; carapacea ta molcuță odinioară e beton acuma. Nu se mai îndoaie la orice atingere și nici nu mai simți bine adierile dulci și bune de vînt, dar ducă-se! Și așa te chinui să-ți păstrezi prietenii vechi. Stați la două străzi și vă vedeți de trei ori pe an.

N-aș mai putea să dezbat cu orele cine știe ce subiect, carte sau întîmplare. Ceva din spontaneitatea și din încrîncenarea de odinioară s-a rupt iremediabil și stau pe buza prăpastiei în care sapă indiferența și blazarea și mă uit în adîncurile ei. Tenișii mei sînt jumate în gol, jumate pe pămînt plin. N-aș mai putea să zac cu orele în soare să ascult un tip care zdrăngăne la chitară niște Bob Dylan și ceva Stones. Treaba întîrziată cu flori în păr și cămăși etno, iubirile alea încropite de-o oră, de-o noapte, de-o vară, au alunecat și ele departe într-un veac caraghios. Cu tot cu bandanele colorate și cu tipii cu sandale din Nepal.

N-aș mai putea trăi fără să pun deoparte cu sîrguință, programatic, amintire cu amintire. Căci cum altfel aș sta în lumea asta, așa, fără memorie, cum o făceam odinioară? Devin o broască țestoasă teribilă. Cum să mai stau acum fără să dezlipesc cu așa mulțumire, foaie cu foaie, memoria asta fabuloasă? Cînd unele foi se desprind ușurel, molatic, iar altele dor al naibii, ca un Urgo smuls fără milă de pe o rană.

Și, mai presus, n-aș mai putea să mă plîng așa de trecerea timpului. Așa că tac. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.