Muzici şi faze, back in the 90s

28 martie 2018   Societate

Curățenia de primăvară poate fi prilejul unor descoperiri neașteptate și al unor mici revelații. În cazul meu, s-a întîmplat să găsesc în boxa din pivniță cutia cu casete din adolescență și din „prima tinerețe“ (or fi existînd și a doua sau a treia tinerețe, asta nu mai știu...). O cutie mare de carton, decolorată, în care stau aliniate pe mai multe rînduri vreo sută de casete audio, nu le a mai scos nimeni de acolo de cel puțin 10 15 ani. Pun pariu că nu se mai pot asculta și nici n-aș avea unde, obiectul arhaic numit casetofon a dispărut de mult din casa noastră și probabil din toate casele posibile. Adolescenții de astăzi, care nu concep viața fără Internet, Facebook și WhatsApp, n-ar pricepe nici că în urmă cu douăzeci de ani, ca să asculți muzică, orice muzică, nu era suficient să dai doar un click sau un play pe orice gadget, trebuia să-ți întrebi prietenii, cu speranță în glas – ai cumva cutare trupă? cutare album? –, sau să-ți faci un drum prin oraș și te perinzi pe la tarabele din Romană sau de la Universitate, ca să cumperi niște casete prevăzute cu o bandă magnetică (și da, muzica era acolo, înregistrată pe bandă și cîteodată se întîmpla să iei țeapă și pe bandă să nu fie înregistrat nimic, să asculți doar un fîșîit și să fluieri a pagubă), să te duci cu ele acasă, să le introduci în casetofon și, ceea ce acum mi se pare incredibil și de-a dreptul fascinant, ca să ajungi la melodia preferată, să derulezi banda. Adică să aștepți. Păi, cine mai are răbdare în zilele noastre, cine așteaptă ca să asculte o muzică? Mă uit la cele o sută de casete cu duioșie, apoi le scot una cîte una și încep să le șterg de praf. Nu mă îndur să le arunc deși au devenit inutile, mă simt so back in the 90s atunci cînd le privesc, toată adolescența mea e acolo; în plus, aproape de fiecare casetă mă leagă cîte o mică poveste. Îmi dau seama că relația dintre oameni și muzica pe care o ascultau era, din această perspectivă, una mai emoțională decît acum.

Iată și prima mea casetă, cumpărată de la tarabă printr-a VII-a, cu o copertă încropită, trasă la xerox – Rock Ballads, nu lipseau „Wind of Change“ și „November Rain“. Cele mai multe erau așa – compilații, muzică piratată prin demisoluri obscure de rockeri care se apucau de afaceri cu casete, reproduceri grosolane după coperta originală a albumului de pe care lipseau piese (despre versuri nici nu putea fi vorba, te chinuiai să faci rost de ele din altă parte, ca să poți să lălăi și tu ceva cînd ascultai caseta), însă te pomeneai și cu un bonus, la final, de pe alt album sau al unei alte trupe, în funcție de starea de moment a compilatorului. Queen – A Night at the Opera, o casetă primită de la prietena mea cea mai bună cînd am împlinit 14 ani. Dacă mergeai la o zi onomastică și n-aveai inspirație ce cadou să iei, cumpărai o casetă, două și rezolvai problema. Colecția Love Songs, vreo 12 volume, orice fată de liceu care se respecta avea așa ceva, just in case, dacă își aducea prietenul pe-acasă atunci cînd părinții erau plecați, mai tîrziu colecția Flower Power, alte cinci volume. Descopăr două casete „artizanale“, astea nu sînt cumpărate, e compilația unui iubit, el a ales piesă cu piesă special pentru mine și le-a înregistrat pe bandă, a desenat chiar și o copertă de „album“, pe astea două chiar aș dori să le reascult. Apoi, o altă casetă „trasă“ de cineva, nu mai țin minte de cine, cu Cocteau Twins, din perioada în care începusem să mă trezesc la realitate și să ies din mainstream-ul cuminte cu rock ballads, să caut muzici mai stranii, necunoscute. Și-mi amintesc brusc de caseta mea „originală“, adusă de un amic din State, cu Mano Negra (toate versurile sînt acolo), pe care i-am împrumutat-o lui Sami doar pentru o seară și nici pînă în ziua de azi n-am mai văzut-o înapoi. Cum ar fi să i-o cer? Să-l sun și să-i zic: știi, cred că am o casetă pe la tine. Primele Tom Waits, ascultate în zorii zilei prin balcoane necunoscute, atunci cînd se sparg petrecerile, unii pleacă acasă, alții mai rămîn, scurg ultimele sticle. Vîsoțki, din nou, „artizanală“ – casetă ascultată în baia unui amic, tot la un chef. Amicul dormea dus într-o cameră – recunosc că pe asta am furat-o, atît de mult mi-a plăcut și atît de bine s-a potrivit cu baia aia sordidă, cu țevile mîncate de rugină și robinetul care picura, dar mai ales cu persoana cu care eram. Iată și Top 100 Radio Contact, de pe vremea cînd înregistram topuri, mă grăbeam să ajung în fiecare sîmbătă acasă ca să dau drumul la radio și Rec la casetă.

Rockăreli de începători – Metallica, Slayer, Sepultura, bune de dat din cap și de făcut pogo în sufragerie, Micuțu i-a spart maică-mii lustra, maică-mea vrut să-mi arunce casetele la gunoi, ce tragedie – apoi rockăreli mai „avansate“, psihedelice, de oameni deja trecuți un pic prin viață, cu introspecții. Pink Floyd – Ummagumma, ascultată într-o seară ploioasă de vară într-un cerdac, păsările din copaci ne priveau ciudat. Muzică de petrecere – înregistrări cu Maria Tănase trase în „priză directă“ după vinilurile lui taică-miu, se auzeau ca naiba, și frații Petreuș, oare ce caută ăștia pe aici? Și îmi amintesc dintr-odată că la petreceri fiecare venea cu muzica lui de acasă, cu casetele în buzunar, iar mie îmi plăcea ca tîrziu în noapte să surprind cu ceva, să bag una din asta care să trezească pe toată lumea. Da, casetele erau purtate peste tot mai ceva ca sfintele moaște, erau călătorite. Niciodată nu plecam la mare de 1 Mai fără un casetofon (în găștile din Gara de Nord care așteptau trenurile arhipline era mereu cîte unul înalt care atrăgea atenția asupra lui pentru că avea un ditamai casetofonul pe umăr care urla ceva, o muzică la max), fără rezerve de baterii și fără o plasă cu casete, alese cu grijă din sutele pe care le aveam, în noaptea plecării. Să luăm și un Nirvana? Oare avem nevoie și de un rock’n’roll pentru o zbînțuială mică pe plajă? Nu mai luam și Mano Ciao, că deja are toată Vama, peste tot numai bongo și Welcome to Tijuana, nu mai vrem să facem parte din trip-ul ăsta. Mai bine un Sinatra cinstit, clasic, elegant. Să stai pe dig la 2 Mai și să asculți „New York, New York“... ce vremuri, ce tihnă! Ar merge și ceva ambiental, Vangelis – Oceanic, dacă tot sîntem la mare. Iar cu caseta asta am o amintire stranie, tot din Vamă. Mă despărțisem de-un iubit, am luat casetofonul în miez de noapte (era al meu, nu al lui, așa că l am lăsat pe bietul om fără muzică la mare, doar cu casetele cu care nu avea ce face, se mai ruga de ăia de pe la crîșme să i le pună) și m-am dus ceva mai încolo pe plaja pustie dinspre 2 Mai să ascult și eu o muzică în singurătate, să beau o sticlă de vin și să-mi plîng recenta suferință. Mergea de minune Vangelis-ul ăla cu marea, cu vinul, cu starea mea de spirit contemplativă – în față valuri, pe casetă valuri, ce-mi puteam dori mai mult? Și cum stăteam eu și ascultam, adîncită în contemplație și pe jumătate pilită, observ ceva foială în jur, în semiîntuneric, apoi îmi dau seama că erau vreo trei cupluri, poate și mai multe – le vedeam doar ca pe niște siluete care își dădeau frîu liber pasiunii din ce în ce mai aproape de muzica mea. Cu alte cuvinte, le adusesem coloana sonoră. Oarecum stînjenită, mi-am luat cas-ul și am plecat.

Închid cutia cu casete și o pun la loc pe raftul ei din piviniță, va rămîne acolo neatinsă probabil încă douăzeci de ani. Și așa cum o fană Michael din România (uite, casete cu MJ n-am avut) plîngea de sărea cămașa pe ea la moartea superstarului, în fața unei camere TV, și spunea: „S-a dus Michael și nu se va mai întoarce niciodată!“, așa zic și eu: s-au dus anii ’90 cu tot kitsch-ul, marasmul, tranziția, euforia, tinerețea, cu tot cu casetele lui cu muzică, și nu se vor mai întoarce niciodată. O să vă povestesc odată și despre „caietul de cîntece“ – asta-i altă comoară neprețuită.

Mai multe