Muzeu imaginar

11 februarie 2015   Societate

Găteala capului constituie o componentă esenţială a portului popular, marcînd diferenţe specifice de la o regiune la alta a ţării. Pentru zona Făgăraşului, Gridul reprezintă o oază aparte, căiţa fiind o particularitate exclusiv a vestimentaţiei gridanelor, ceea ce atestă vechimea portului din această zonă încă foarte bine conservată. În satele din jur, care fac parte administrativ din aceeaşi comună cu Gridul, portul are alte caracteristici, fără legătură cu ceea ce se mai păstrează încă, sporadic, în Grid. 

Căiţa 

(În limba literară: scufiţă de copil) denumeşte un vechi obiect de podoabă, purtat de femeile măritate mai ales pînă la Primul Război Mondial. Croită pe forma capului, este confecţionată din pînză neagră, cu flori roşii, iar lateral are două „urechi“ din panglică de moar negru încreţit, numite „reţe“. Pe urechi, femeile tinere aplicau „fluturaşi“ sau „părăluţe“. În timp, căiţa a fost bogat ornamentată cu panglici de mătase, de diverse culori, cu mărgele, de diferite mărimi şi culori, în modele variate şi bogat împodobite, căci idealul nerostit era ca fiecare căiţă să fie unicat, cu modele care nu se împrumutau, „nu se spuneau“. Acesta ar putea fi un argument al faptului că în tradiţionalele şezători nu întîlneai borese care să coase la căiţă. De altfel, puţine erau, în sat, ţărăncile care să ştie confecţiona acest obiect de podoabă.

În arealul semantic al aceluiaşi cuvînt, ar fi de menţionat şi expresia „s-a născut cu căiţă“ (despre un nou-născut cu un rest de placentă pe creştet), care se spune despre cineva norocos; cuvîntul trimite la soartă, semnificaţie nu lipsită de importanţă pentru „destinul“ acestei componente a portului gridănesc; căiţa se dădea cadou la nuntă, miresei, de către naş, şi nu putea fi înstrăinată, obiceiul spune că trebuie să te îngropi cu căiţă, moment care practic închide traseul pămîntean al celei care a purtat-o. 

Jocul miresei se mai numeşte, deloc întîmplător, „Jocul căiţei“. Fiecare nuntaş învîrteşte mireasa, după ce a pus cîţiva bănuţi în farfuria de pe masă. Jocul e însoţit de strigături: „Astă nuntă nu-i tîrţ-pîrţ / Că nu-i făcută din cîlţi / Că-i făcută din fuioare / Şi mireasa-i ca o floare / Că-i făcută din fuior / Mirele ca un bujor.“ 

Expresia îndeobşte folosită „s-a gătit cu căiţă“ nu reţine însă şi cea de-a doua componentă a acestui mod de împodobire a capului, dar

completează în chip deosebit de original întregul edificiu. 

Pomeselnec (polmesenec, pomneselnec) 

Este un ştergar alb, de 2 m lungime şi 30-35 cm lat, din pînză ţesută în casă, cu alesături în „ciurele“ şi vărguţe simple cu mătase albă sau neagră. Se poartă obligatoriu de către femeile măritate, peste căiţă, legat în diferite feluri, în funcţie de vîrstă şi ocazie, fie „învăluit“, fie „peste cap“ sau „pe sub barbă“. 

S-a făcut chiar legătura şi cu polonezul

, cuvînt însemnînd „semilună“ (care trimite la forma în care se leagă acest ştergar), dar nu toţi cercetătorii susţin această ipoteză.

Cunoscuta cercetătoare-etnograf Elena Băjenaru descrie acest important şi „straniu“ veşmînt: 

„Unic şi ancestral, ţesut în război, întotdeauna în trei iţe, din bumbac şi cu puţine elemente decorative, pomeselnicul se purta atît vara cît şi iarna. În mod obişnuit, pomeselnicul se purta peste căiţa cu urechi sau reţe şi fruntar, înconjurînd obrazul într-un cadru negru şi alb de formă trapezoidală. Căiţa cu urechi era făcută din material negru înflorat cumpărat, ca şi fruntarul care era o bentiţă lată de 7-8 cm, decorată cu mărgele. Lateral, la căiţă, erau prinse două urechi din material negru încreţit manual. 

Pomeselnicul, piesă puţin ciudată şi bizară, va mai rămîne o perioadă ca piesă de ceremonie, la nuntă, pentru a marca intrarea în rîndul femeilor căsătorite, mireasa îl purta. La femeile mai în vîrstă, pomeselnicul se trecea pe sub bărbie. La spate, capătul de deasupra se întindea cît era de lat pentru a se vedea cît mai bine motivele decorative. De asemenea, cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît pomeselnicul este mai puţin împodobit. Locul pomeselnicului a fost luat de cîrpa de cap neagră.“ 

În Grid, ţărăncile vîrstnice se mai gătesc cu căiţă, la marile sărbători, sau, ca horitoare, cînd mai participă la cîte un festival de artă populară organizat la Făgăraş, Braşov sau Sibiu. Dar tot mai puţine sînt femeile care ştiu a împodobi capul cu căiţă, căci „filmul“ derulării acestei îndeletniciri nu e deloc uşor de urmărit, cu atît mai puţin de aplicat.  

„Noi avem un port foarte special, iar cea mai importantă piesă este căiţa, veşmîntul care se pune pe cap. Înainte, femeile în vîrstă – bunicile şi mamele noastre – purtau căiţa cu colac şi cînd mergeau la seceră, la munca cîmpului. Acest port diferă un pic de la femeile tinere la cele mai în vîrstă. Femeile tinere purtau căiţă cu coarne şi pomeselnic, rochie şi două şurţuri, în faţă şi în spate, iar femeile în vîrstă, căiţă cu colac, pomeselnic şi fiţioni şi crătinţă sau şurţ covoresc. Fiţionii erau făcuţi din păr natural. 

Femeile tinere primeau căiţa de la naş, înainte de a se mărita, dar pentru acest lucru ea trebuia să-i dea naşei cîteva cadouri: o pereche de mîneci şi un batic frumos împodobit. De asemenea, după ce se logodeau, mireasa trebuia să-i facă mirelui o cămaşă. Mirele, la rîndul lui, trebuia să-i facă şi el miresei un cadou – de obicei o panglică frumos lucrată pe care fata urma să o poarte la gît. Obiceiul spune să porţi căiţa de cînd te măriţi şi pînă după moarte. Noi ne gîndim însă de multe ori că, la cît de puţine femei mai ştiu să facă acest port, dacă îl mai şi băgăm în pămînt, atunci o să se piardă de tot, din păcate.“ – Victoria Coman, 77 de ani. 

Avînd în vedere particularitatea „căiţei“, păstrată cu sfinţenie de gridane, poate n-ar fi lipsit de interes un demers din partea autorităţilor, asistate de specialişti în domeniu, pentru a trece „căiţa“ în rîndul elementelor ce atestă autenticitatea şi originalitatea portului popular din această zonă. 

Cătrinţa 

Şi cătrinţa cu colţ, specifică numai Gridului, atestă eleganţa boreselor locului. Un pătrat cu latura de 1 m, din aba neagră, ţesută în război şi bătută în piuă, cătrinţa se montează pe partea din spate, pe diagonală, peste poalele albe ale iei, iar în partea din faţă se pune şurţul, tot ţesut în război, a cărui încărcătură cromatică s-a schimbat semnificativ în ultima sută de ani. Cînd, astfel gătite, femeile porneau la muncă, şurţul era negru, cu vinişoare firave, colorate în culori naturale de roşu-cărămiziu, verde şi alb. În timp, fundalul negru a fost înlocuit de roşu masiv, pentru ca ulterior desenul geometric să piardă teren în favoarea decoraţiei florale, bogată cromatic, la care însă intervenţiile dure, din anii ’80, cu fir de lame sau cu sclipici, nu lipsesc. Astfel gătite, urcînd în şir indian scările spre biserică, cu căiţele care-şi aruncă umbra pe zăpada dintîi, ca nişte corăbii părăsite în golfuri labirintice, gridanele duc cu ele, spre hotarul de dincolo, chipul unei alte lumi, a aristocraţiei ţărăneşti – prin ţinută, gestică, mîndria, dar şi smerenia cu care ştiau a-şi purta veşmintele. Este o lume care se voalează treptat, în ritmul lent al obiectivului de filmat, iar clişeele vor folosi, cu siguranţă, cîndva, la reconstituirea ei documentară. Privilegiul de a-i fi contemporani ar trebui însă să ne oblige să acţionăm sub semnul imperativului. 

Dialog între nepoată şi bunică 

Andreea Molodău (masterandă ASE, 22 de ani): Toate ţărăncile ştiau să confecţioneze căiţa?

Erau femei pricepute care ştiau să coase căiţe, nu erau neapărat din sat, din cîte ştiu. În urmă cu aproximativ 70 de ani, ştiu că era o femeie din Pîrîu.

A.M.: Se mai fac căiţe azi?

Căiţe nu se mai fac de vreo 80-100 de ani.

A.M.: Boresele se mai gătesc cu căiţă?

Foarte rar, doar cînd sînt solicitate să participe la vreun eveniment.

A.M.: Dar mai demult cum era?

Se îmbrăcau doar femeile măritate şi în special la nunţi, dar acum o sută de ani femeile purtau căiţă şi cătrinţă, şi în zi de lucru.

A.M.: Există azi tinere preocupate să înveţe a-şi împodobi capul cu căiţă?

Din cauză că în Grid au mai rămas aproximativ 50 de familii, nu există o persoană care să se preocupe de a transmite acest obicei în rîndul tinerilor. Nu sînt foarte multe familii de tineri, mulţi sînt plecaţi.

Mai multe