Munca manuală

Îmi aduc aminte cît de puține ustensile aveam în casă în copilărie, prin anii 1970 și 1980. Cum majoritatea lucrurilor pe care le facem azi apăsînd pe un buton, atunci le făceam manual. Și cum asta ni se părea firesc.

Rufele le spălam manual. Pentru unii din generațiile de azi poate părea incredibil. Recunosc că pare incredibil chiar și pentru mine, cea de azi. Se-nmuiau de cu seara în lighene cu detergent, nu mai știu exact care, Dero cred că era singurul. A doua zi se se luau la mînă, se frecau cu săpun de rufe cumpărat din comerț sau făcut în casă, din resturi de ulei, bine-bine la manșete și la gulere, cămășile, după care se clăteau în multe ape. Am asistat chiar, mergînd de cîteva ori la țară, la spălarea lor în gîrla locală, căci nu era apă curentă.

După spălare și întindere la uscat, erau călcate cu niște fiare de călcat care azi ar fi cu siguranță exponate de muzeu. Bunicii mei aveau unul dintre cele care se încălzeau pe aragaz, noi unul care, totuși, se băga în priză. Dar față de cele de azi erau greoaie și trebuia să insiști, să uzi bine materialul. Era un efort fizic și asta, ca și frecatul rufelor cu sîrg.

Mult timp nici nu am auzit de aspirator, curățenia se făcea cu mătura și fărașul. Se mai scoteau covoarele în curte și în spatele blocului și se băteau și spălau. Nici măcar mop nu exista, se spăla pe jos cu o cîrpă și un lighean sau o găleată. Țin minte și acum scena din How to Steal a Million (William Wyler, 1966) în care Audrey Hepburn, deghizată în femeie de serviciu la muzeu, înaintează cu cîrpa pe podea, trăgînd după ea găleata în care era ascunsă statuia furată. Un aspirator, nu mai știu ce proveniență avea, cred că sovietic, am văzut tîrziu, l-am moștenit de la cineva care emigrase în străinătate. Îmi amintesc de el ca de ceva diform și în culori terne, aproape de speriat.

Dacă mașini de spălat rufe mai erau, mai curînd din cele care-și făceau treaba parțial, nici nu-mi puteam imagina că ar putea exista vreodată ceva atît de miraculos precum o mașină de spălat vase. Vasele se spălau în chiuvetă, chiar cu apă rece, ori cu apă încălzită și adunată acolo, și amestecată cu detergent, unde se puneau vasele la muiat.

De altfel, mai toate treburile bucătăriei se făceau manual. Carnea se toca manual, cafeaua se rîșnea așijderea, spuma se bătea cu telul, coca se frămînta cu mîna. Îți trebuia forță. Azi s-ar discuta ce grupe de mușchi ți-ar fi activat. Atunci făceai ce trebuia, pur și simplu.

Să te încălzești, dacă nu stăteai la bloc, era o trudă. Dacă optai pentru lemne, acestea trebuia să-ți fie aduse. După ce le primeai, trebuia să le depozitezi. Apoi să le tai, să le cari la respectiva sobă și să le bagi, treptat, în ea. Nimic nu era ușor, totul se făcea cu efort, totul necesita acțiune și agitație. La fel era dacă te încălzeai cu butelii, trebuia să-ți încarci butelia, în cazul sobei cu gaz trebuia să aduci butoaie etc.

Condiția fizică era o necesitate. Dar o aveai și vrînd-nevrînd, deși, pe atunci, nu se practica mersul la sală. Se făceau sporturi, de genul baschet, rugby, fotbal, patinaj, înot, tenis. Dar cel mai practicat sport era mersul pe jos. Eram obișnuiți, cu toții, să mergem à la longue pe jos. Cei mai mulți dintre noi nu aveam mașini, pentru că erau și scumpe, și puține. Mijloacele de transport în comun existau și veneau, la un moment dat, dacă așteptai, dar uneori erau arhipline, se mergea pe scări, după cum se știe.

Bagajele erau și ele o probă de forță. Țin minte pînă azi cele două geamantane de piele maronii pe care le lua mama în fiecare an la mare. Punea în ele tot ce trebuia pentru două persoane, două săptămîni. Pe vremea cînd nu exista mai nimic de unică folosință și la mare nu se găsea chiar orice, căci totul se găsea greu, de fapt. Geamantanele în sine erau grele. Și nu existau, pe atunci, bagaje pe roți. Cel puțin eu, una, n-am văzut. Tocmai de aceea, la coborîrea din trenul spre Mangalia, mama ruga de fiecare dată pe cineva din tren să ne coboare bagajele. Aceeași persoană care trebuia, de altfel, să deschidă și ușa trenului, căci părea de neclintit.

Pînă și să deschizi un vin cu tirbușonul era un efort. Nu existau tirbușoanele de acum, trebuia să tragi de mînerul unic în sus pînă nu mai puteai. Orice era mai greu de cărat, pentru că sticlele erau de sticlă, la fel și borcanele, și nu luai unul, ci mereu mai multe, căci nu știai ce vei mai găsi data următoare.

Pînă și să dai un telefon pe telefonul cu fir și disc era o opinteală. Numărul nu era setat în memorie, telefonul nu avea, evident, memorie, dar avea, în schimb, un disc unde erau scrise cifrele. Și care trebuia învîrtit.

Dacă nu știai un cuvînt, nu puteai să-l cauți pe Google. E evident de ce. Trebuia să-l cauți în dicționar, de regulă în DEX sau în Micul dicționar enciclopedic, să te trudești să-l iei de pe raft, să-l răsfoiești și să găsești cuvîntul la litera respectivă.