Moși, daruri, tradiții

Moș Nicolae e primul din seria Moșilor de iarnă de la noi. Cînd eram mici și primeam cadouri de la el, în ghete, habar nu aveam cine a fost. Nici că de la el porniseră, practic, toate: și ideea cu dăruitul, și Santa Claus-ul pe care-l mai zăream, arar, prin desene animate rătăcite în România ceaușistă. 

Știam doar că, pe 5 decembrie seara, punea cadouri în ghete, acasă și la bunici. Și, uneori, chiar la unchi ori la prieteni. Tradiția acestui Moș „mai mic“ era să lase doar dulciuri sau o nuielușă dacă nu erai cuminte. Știam de povestea asta, dar în familia noastră nu se respecta. Eram împotriva pedepselor, așa că de nuielușă nici vorbă. Dulciuri și fructe mai primeam, dar, de cele mai multe ori, și Moș Nicolae aducea cîte o jucărie. Ceva mai puțin „măreț“ decît Moș Crăciun, care poseda, detașat, prerogativele de Moș principal. Și mai puțin formal decît Moș Gerilă, moșul „oficial“, care se arăta la serviciul părinților și aducea mai curînd cadouri utilitare. 

Dar Moș Nicolae în nici un caz nu era de lepădat. Cu toate că și tatăl, și bunicul meu făceau diverse bancuri în ce-l privește: îl numeau „Niculiță“ și spuneau că se întîlniseră cu el la cîrciuma din colț, unde cam trăgea la măsea. Eu, însă, nu-i credeam, știam că glumesc, iar pe Moș Nicolae îl luam la fel de în serios ca și pe Moș Crăciun. Dacă cel de-al doilea avea anvergura prezenței directe  – căci Moș Crăciun își făcea apariția în fiecare an, în apartamentul nostru de pe Șoseaua Giurgiului, cam pe la ora 21 –, Moș Nicolae beneficia de farmecul și miraculosul absenței. Povestea cu cadourile care apăreau, din senin, în ghete nu înceta să mă impresioneze, deși se repeta în fiecare an.

În fiecare an aveam grijă să-mi las pantofii în hol, reglementar aliniați. Și tot în fiecare an, cam pe la ora 8 seara, ghetele se umpleau cu cîte un ursuleț, cățel, joc ori cu cîte o păpușă, mașinuță sau carte. Cu bomboane și portocale. Precum și cu o scrisoare, pe care Moșul avea răbdare să mi-o compună tot cam în fiecare an. În care îmi povestea despre mine – doar știa tot ce era de știut... – și despre daruri. 

Moșul îmi scria, de obicei, cu litere de tipar. Sigur, motivul putea fi că, pînă la o vîrstă, nu înțelegeam literele de mînă. Dar, de fapt, am aflat ulterior, principalul motiv era să nu-i recunosc scrisul mamei. În general, ea mi le scria și îi cunoșteam scrisul. Așa cum i-aș fi identificat oriunde pisicile pe care le desena: senzuale, cu trup de femei și cap de feline, cu urechi și mustăți.

Îi scriam și eu uneori lui Moș Nicolae. Dar nu mai știu cum procedam cu scrisorile. Cel mai des, însă, îi scriam lui Moș Crăciun. De asta îmi aduc foarte bine aminte, pentru că aveam o metodă consacrată de trimitere a misivelor, una care presupunea un întreg ritual cu mai multe etape. 

Cea dintîi etapă era, evident, scrierea epistolei. În primii ani îi dictam mamei, apoi, după ce am învățat să scriu, îmi luam stiloul chinezesc, auriu, și mă așezam cu seriozitate la masa foarte lungă pe care o împărțeam cu tatăl meu. Nu scriam pe orice, existau niște truse de corespondență speciale pentru copii, cu desene reprezentînd animale, posibil purceluși și urși. Trusa avea și plicuri. După ce îi scriam cu excesivă exactitate Moșului ce mai făcusem, ce se mai în­tîmplase în familia mea, ce îmi doream să primesc și chiar de ce, împătuream foaia și o introduceam în plicul aferent, pe care-l sigilam cu seriozitate. La destinatar treceam strict esențialul: Moș Crăciun. 

Etapa următoare presupunea o excursie la „Romarta Copiilor“. Acolo, în fața magazinului, era o vînzătoare de baloane adevărate. Adică din cele gata umflate, care se țineau mîndre și drepte pe sfoara lor. Din cele care, odată ce le scăpai din mînă ori le dădeai drumul intenționat, o luau spre cer. Își aveau traiectoria lor bine desemnată în sus. Nu plonjau imediat spre asfalt și nu se făceau bucăți, ci, dimpotrivă, le puteai urmări pe cerul senin pînă deveneau un punct. 

Pe scurt, cumpăram un astfel de balon, roșu sau galben. Îl ți­neam bine pînă legam plicul cu pre­ți­oa­sa scrioare de coada lui. Și apoi îi dădeam drumul. Scrisoarea nu era grea, era o biată pagina scrisă pe față și pe verso. Balonul nu se simțea intimidat și nici îngreunat de ea. Ci își urma traiectoria lui predestinată. O lua în sus și tot mai sus pînă devenea un punct care se pierdea printre nori.

Îl urmăream, cu sufletul la gură, alături de părinții mei, de mama, în general, pînă-l pierdeam din ochi. Faptul că dispărea era de bine. Însemna că-și urma călătorie spre alte lumi. Cele în care se afla și Moș Crăciun. 

În fiecare an, dovada că scrisoarea ajunsese erau darurile: cele de pe listă. Și, uneori, chiar cîte o scrisoare de la Moș, din care se deducea că o citise pe a mea.