Moș Nicolae și alți moși
Sîntem norocoși noi, cei din România: avem doi Moși care ne aduc cadouri, la mică distanță unul față de celălalt. Și aproape la fel de frumoase, deși se știe că tradiția e ca Moș Nicolae să pună în ghete doar dulciuri și fructe, lăsîndu-i partea leului lui Moș Crăciun. De fapt, dacă e să ne luăm după numele occidental al moșului, Santa Claus, care evident vine din Saint Nicholas, noi primim cam același Moș de două ori.
Sigur că, dincolo de nume, cei doi Moși, și în tradiția românească, și în cea occidentală, nu sînt chiar același, Sf. Nicolae fiind episcopul din Asia Mică ce a ajutat fetele sărace, pe cînd Santa Claus se trage din Saint Nicholas, dar contaminat de o zeitate germanică precreștină. Iar la noi, Crăciun nu e un personaj prea simpatic: i-a tăiat mîinile nevestei sale pentru că a adăpostit-o pe Fecioara Maria să nască. Dar nu despre originile și legendele Moșilor mi-am propus să scriu. Ci despre cum îi serbam pe amîndoi în perioada comunistă, așa cum o făcea mai toată lumea, de altfel, deși oficial nu exista decît cel de-al treilea moș – Moș Gerilă, care venea odată cu Anul Nou (singura sărbătoare din decembrie oficial permisă) la serviciul părinților.
Noroc că părinții mei îl sabotau pe Moș Gerilă: în sensul că, deși mergeam și eu alături de ceilalți copii la serbarea de pe 30 decembrie, îmi primeam cadoul și-mi recitam poezia, știam că acela nu e adevăratul Moș, ci un coleg al tatălui meu (știam și care) și că adevăratul Moș Crăciun vine la noi acasă, pe 24 seara. Dar pînă la el, venea, în fiecare an, și Moș Nicolae. Regulamentar, pe 5 seara punea ce avea de pus în ghete, ba chiar îmi lăsa de fiecare dată cîte o scrisoare. Aceasta era scrisă cu litere de tipar, ca să nu recunosc scrisul mamei, și-mi vorbea despre mine în perioada respectivă și despre ce-i cerusem Moșului. Îmi aducea de obicei fix ce-i cerusem, în ciuda vremurilor de atunci. Eram cu mama și cu tata cînd găseam cadourile, ne uitam pe îndelete și le comentam. Iar tata avea mereu același discurs comic despre Moș: spunea că îl zărise la unul din birturile locale, unde cam trăgea la măsea, și-n loc de Nicolae îi spunea Niculiță. Și bunicul meu avea o poveste asemănătoare, cînd mă duceam să-mi iau cadourile și de la ei.
Dar nu era un discurs peiorativ. Era doar o modalitate de apropriere a unui element exterior, fantastic, o modalitate de a-l aduce în decorul familiar. Un mijloc de alint, pînă la urmă: Moșul era unul de-al nostru. Și, ca să nu devenim foarte sentimentali, alegeam calea asta, mai jucăușă. La fel se întîmpla și cu Moș Crăciun, „interpretat“ de unchiul meu, cum am mai scris. Și el se ținea de glume, cu fiecare membru al familiei. Dar, în același timp, nu era răutăcios. Glumele respective uneau, nu dezbinau, nu atacau. Era tot un mod de a aduna familia și de a-ți exprima iubirea fără pompă și fără cascade de lacrimi și sughițuri.
După un timp, cînd m-am prins că Moș Nicolae și Moș Crăciun sînt ai mei, am preluat eu rolul. Eram mare, ce-i drept, cred că aveam vreo 12-13 ani, am crezut mult, am vrut să cred. Și cînd am descoperit, asemenea celor mai mulți dintre copii, cadourile în cămară, am ales să nu devin cinică și să distrug tradiția, ci să mi-o asum: mă pricepeam destul de bine, aș zice, după toți anii ăștia... Am făcut chiar rost de o mască de Moș și am început, de atunci încolo, să-l întrupez eu, adaptînd modelul unchiului meu, pe cît mă pricepeam: spuneam glume, nu la fel ca ale lui, nimeni nu l-ar fi putut imita pe unchiul meu. Ci glumele mele erau benigne și mai fără sare și piper, mai politic corecte avant la lettre, să nu supere pe nimeni.
Nu doar spuneam glume, ci dădeam și cadouri. Pe vremea aceea nu se găseau multe, așa că we had to keep it simple. De cele mai multe ori, mă duceam la librăria Papirus și cumpăram agende pentru anul următor și pixuri adiacente. Agendele erau toate în culori terne, negre în cea mai mare parte, iar în interior, din cîte-mi amintesc, singura poză colorată era cu harta României. Nu conțineau nimic simpatic ori vesel, doar informații utilitare, Și totuși, mie mi se păreau foarte cool. Nici nu știu de unde aveam bani să le cumpăr – evident, îmi dădeau ai mei.
Dar știu că m-am bucurat de ele și de dăruirea lor mai mult decît de multe alte cadouri colorate și de-a dreptul alambicate care au intrat în trend după ’90. De la mașinuțele cu telecomandă la Wii Fit, tabletă, skateboard, ba chiar cameră de filmat – pe care le-a primit copilul meu în anii buni de la diverși membri ai familiei. Era ca un fel de întrecere între cadouri, care dă cadoul cel mai complicat etc.
A ținut cîțiva ani și povestea asta, și a trecut. Mi se pare că acum, cu pandemia și toate neajunsurile ei, ne-am întors, din fericire, la cele mai simple. Am simțit ce bucurie e să poți cumpăra pur și simplu o carte frumoasă și atît, pe care s-o dăruiești cuiva drag. Să alegi cartea potrivită, s-o împachetezi. M-am întors, cumva, cu Moșii de acum, la agendele de altădată, dar avînd mai multe opțiuni. Și nu-mi pare rău.