Moș Nicolae

Moș Nicolae venea, dintotdeauna, pe 5 decembrie seara. Inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, sau mai ales atunci. Pentru că atunci eram copil. Nu știam mare lucru despre Moș Nicolae. Sau, mai bine zis, despre Sf. Nicolae, căci, pe atunci, nu se prea aducea vorba de sfinți. Despre Moș mai circulau niscaiva legende: unele ale tuturor, altele doar în familia noastră. 

Cele ale tuturor se bazau pe ceea ce, azi, ar fi ideea de „naughty or nice”. Dacă erai cuminte, Moș Nicolae îți aducea îndeobște dulciuri și fructe. Ceea ce nu era puțin lucru pe vremea aceea: nici unele, nici altele nu se găseau ușor. În anii 1970, portocalele erau ceva dacă nu obișnuit, măcar posibil fără prea mare efort. Din cîte mi amintesc, mandarinele –ceva mai puțin. Iar bananele erau supremul trofeu.

Ciocolate existau. Mi le aduc aminte cît e poate de clar pe cele mici și rotunde cu Scufița Roșie, lupul și toată gașca. Ciocolata Kandia, de diverse feluri. Bomboanele de pom, învelite în poleieli colorate, pe care le netezeam și le păstram într-una din nenumăratele colecții. Chiar și figurine de ciocolată, cred. 

Asta dacă erai „nice”. „Cuminte”, cum se spunea pe atunci. Dacă erai „naughty”, legenda spunea că ți se aducea o nuielușă, eventual poleită. N-am primit, din fericire, niciodată așa ceva. Dar „amenințările” în legătură cu asta le tot auzeam în poveștile mai mult sau mai puțin umoristice din jur. 

Căci, pe vremea de atunci, exista și un imaginar „ușor” horror al copilăriei. Metodele de educație a copiilor nu erau mai deloc dintre cele care ar fi aprobate azi. Printre altele, puradeii de atunci erau speriați cu „Bau-bau”-ul dacă nu făceau cutare lucru. Nuiaua lui Moș Nicolae venea și ea în același context, dar sezonier. 

Partea cea mai rea e că nu venea doar în contextul ăsta. Ci și într-unul mai crud, al momentului: pedepsele fizice nu erau excluse pe atunci. Pe scurt, erau destui părinți care-și altoiau copiii și cărora asta li se părea un fel de lege a firii. Din fericire, părinții mei nu se numărau printre aceștia. Erau avangardiști, pentru epoca respectivă, sau în contra curentului, slavă Domnului. Poveștile cu nuielușa le auzeam mai curînd de la bunicii mei, care însă nu le-au aplicat niciodată. Erau, ca și cele cu „Bau-bau“-ul, spuse mai curînd ironic. 

De altfel, în familia noastră se făceau diverse glume cu Moș Nicolae, așa cum se spuneau și cu Moș Crăciun. Pentru că lumea din jurul meu era în general laică, exista tendința de înlocuire a miraculosului cu o mitologie mai personală. În care supranaturalul și credința în el își găseau cumva locul. Era un imaginar situat undeva între basm și umor. Unul care-ți permitea să supraviețuiești realității cotidiene, de multe ori apăsătoare. Unul mai light, în care puteai evada ușor. Aici intra și imaginea pe care bărbații din familia mea i-o creaseră lui Moș Nicolae (femeile erau mai blînde și mai afectuoase cu el, rămînînd la povestea, cunoscută, cu ghetuțele și scrisorile). 

Tatăl și bunicul meu îi spuneau Niculiță și povesteau cum se întîlniseră cu el la o bere, la cîrciuma de pe lîngă benzinăria de la Viilor (pe vremea aceea stăteam pe Șoseaua Giurgiului, iar bunicii mei pe la Adesgo, cîrciuma asta era între noi și treceam mereu pe acolo). 

Povestea asta îl mai umaniza un pic pe Moș, fără să-l demitizeze de tot. Nu era în intenția lor să mă determine să nu mai cred, căci eu credeam cu ardoare. Ci să facă din întreaga poveste una mai puțin crispată, mai digerabilă. Fiindcă eu eram prea dedicată, trup și suflet, celor doi Moși. Și obsedată de confirmarea miraculosului în cotidian. 

Poveștile lor nu mi-au diminuat cu nimic credința în Moși. Dimpotrivă, anecdotele lor cu „Niculiță” l-au făcut mai credibil chiar.