Morfolind oaia la La Copac

Există magie la La Copac. Dar unde este magie, mai creşte şi burta patronului şi a vigilenţei lui. M-am aflat, faţă de La Copac, într-o tandră şi căutată apropiere. Dar, cînd de trei ori ţi-o iei, sfîrîi ca oaia pe proţap. Să povestesc de ieri, duminică. Mă duc să discut afaceri. Şi omului din faţă îi place Copacul. Laudă. Luăm chiar chestii similare. Pită cu untură, o ulcică de fasole bătută, şi ni se aduce fără întrebare şi-un coş de pîine. Bună pîinea, chiar nechemată. Vinul? Bărbătesc. Intru cu omul meu în subiect şi vorbim de zeci de mii de euro. Poate ajung la sută. Felul doi? Luăm oaie? Luăm! Eu – cartofi, nu ştiu ce şmecherie, el – oaie cu ciuperci. Iar vin, iar euro. Iar pîine, iar vin, iar euro. Are el condiţii, are dreptate, dar este riscant. Iar vin, iar apă. Apă. Apă. E-n carafă, o fi de la robinet? Şi vine oaia. La el. La mine. Cartofii mei sînt smăcuiţi cu un verde, nefăcuţi. Îi zdrobesc cu furie, în sos de oaie. Ah, oaie! Eşti tot ce viaţa aduce diferit puiului şi porcului, oh, oaie! Şi-mi înfig colţii de lup ademenit de putrefacţia aia de miros. Frate, mă lupt cu oaia între colţi. Zgîrci în secolul 21. Zgîrci în oaia mea şi, gata, s-a dus euro. Ce să mai vorbim de zeci de mii. Conversaţia lîncezeşte precum oaia-n farfurie. Uite, nu e. Încep bucata mea de oaie din partea ailaltă. La fel. Nici de grăsime nu mă leg, că nu e. Carnea toată zgîrci. Zic fetei. Plictisită, nu zice nimic. Politicoasă. Cred că nici n-aude. Vede doar. N-o să-i morfăi oaia ca să mă vadă. Am şi eu mîndrie de berbec. Şi, cu toate glumele mele, descopăr că-i trecuse omului cheful de afacere, de euro, de destin. Înăuntru vin tot soiul de figuri cunoscute. Să le zic de oaie? Dar bucătarul nu vede oaia? Nu alege oaia? Nu ronţăie un deşt, cum fac eu? Să vadă de merită sau nu? Nu contează ce-am pierdut la La Copac. Am cîştigat însă o oaie la 39,90 lei, pe care n-o voi mai frecventa vreodată.