Moftul rămîne etern

4 decembrie 2018   Societate

Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. După cele cîteva sute de texte primite la prima etapă, „Țara mea“, am ales 25 de finaliști, iar tema lor a fost „O scrisoare pentru I.L. Caragiale“. Iată-i pe cei trei cîștigători.

În atenția domnului I.L. Caragiale

18 octombrie 2018

Stimate maestre,

„Cine știe cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură.“ Această afirmație, pe care am găsit-o într-o notiță explicativă așezată înaintea nuvelei Noaptea învierii, este cea care mi a dat curajul să vă scriu, în sfîrșit. Motivul reticenței mele se află în relația dificilă pe care o am cu cuvîntul, pentru că pe de-o parte îl îndrăgesc și îmi face plăcere să fac abuz de sonorități pe care le găsesc exotice, dar pe de altă parte disprețuiesc cuvintele fără rost și mă tem de acelea care au în sine un rost rău. În consecință, aș spune despre mine că mă situez undeva între „orator, retor și limbut“, dar că nu mă împac prea bine cu ideea de a scrie scrisori. Mai mult decît atît, ideea de a scrie scrisori unui clasic îmi provoacă un adevărat blocaj. Pentru că am pomenit de această reținere personală în fața cuvîntului, mă simt datoare să îi găsesc niște circumstanțe atenuante, aflate în legătură cu lumea din jur și cu ideile pe care mi le-am format în decursul anilor, idei care acționează asupra mea ca niște temniceri pricepuți.

Tinerimea din zilele noastre nu mai scrie scrisori. Cuvintele și aspectele lor melodioase rămîn achiziții nefolosite ale intelectului. Comunicarea este bazată pe abrevieri și imagini. Fac un mic prohod al vorbei în societatea contemporană ca să vă fac să priviți cu indulgență propriile mele cuvinte, posibila lipsă de fluență și de structură. Exprimarea cotidiană a multora a ajuns trunchiată și lipsită de coerență. Această împotmolire o simt și eu în scrisoarea mea. Oamenii nu mai rezonează cu cuvîntul atunci cînd intră în universul secvențelor de imagini și au posibilitatea de a comunica permanent. Situația aceasta a fost provocată de dezvoltarea tehnologiei și de o trăsătură structurală a omului care, dacă găsește o modalitate mai simplă de a face ceva, o adoptă fără întrebări. În omenire s-a petrecut o schimbare de mentalitate care ne-a lăsat pe mulți confuzi.

Ce rămîne etern? Ei bine, moftul. Într-adevăr, acesta este elementul care construiește un pod între epoci diferite, conectînd societatea românească de la sfîrșitul secolului al XIX-lea cu cea de la începutul secolului al XXI-lea. Înlocuit de neologisme, de termeni cu conotații vulgare, de expresii cu valențe pseudointelectuale, el continuă să își facă simțită prezența de la colțul blocului pînă la școli, de la cercurile elitiste pînă la scena politică. Mulți adoptă mode provenite dintr-un alt tip de cultură, fără să își pună problema adecvării la lumea din jurul lor. Ceilalți îi judecă cu aceeași atitudine pasivă și plină de prejudecăți cu care se raportează și la cei care susțin o schimbare activă, cu un rol benefic. Nu se face astfel nici o distincție între cei care se lasă influențați de „forme fără fond“ și cei care depun efort în direcția unei îmbunătățiri relevante pentru societate. Ambelor categorii li se răspunde cu blîndul și ironicul reproș „Mofturi!“. Vorbim despre aceeași încăpățînare a unora de a ieși din bine-cunoscuta fortăreață autohtonă, pusă în fața debusolării totale a altora, care se lasă trași în toate direcțiile în care bate vîntul trendurilor globale. Pendularea între extreme reprezintă, de altfel, o trăsătură specifică a poporului nostru, care a oscilat mereu între afirmarea sîngelui latin de „nepoți ai lui Traian“ și eliberarea spiritului neîncătușat al dacilor contemporani.

Pe lîngă moftul autohton și pasiunea pentru hiperbolizări, societatea contemporană se încăpățînează să păstreze și alte elemente care par să provină din esența mioritică a neamului. Astfel, alături de cazul celebrei insecte supărătoare ridicate la rang de armăsar, erudiția paremiologică păstrează și alte „tendențe“ carpato-danubiano-pontice, printre care: resemnarea lirică în fața sorții, sufletul boem, prefăcătoria, dar și celebrul haz de necaz. În opinia mea, perspectiva acestei ironii în fața nenorocirii ascunde atît tragism! Rîdem de noi, căci orice s-ar petrece, noi rămînem insignifianți în fața sorții. Comedia absurdă pe care o trăim zilnic nu are portiță de ieșire. Această părere mi-a fost consolidată de opera dumneavoastră, prin care am cunoscut societatea secolului al XIX-lea, plină de intrigi, bîrfe și „traduceri în amor“. Acum traducerea este mult mai facilă, datorită tehnologiei un june poate cunoaște o damă fără să aibă nevoie să se afișeze în public. Relațiile interumane și-au pierdut din spumă, din tensiune și din intensitatea sentimentului. Astfel, s-a pierdut și patetismul lor, tînărul îndrăgostit nu o mai amenință pe Acrivița, intim și pasional, că se sinucide. Absurdul situației nu s-a pierdut însă, dimpotrivă, gradul de ridicol al situațiilor pare să se accentueze pe zi ce trece. Amantul Acriviței nu o mai înștiințează doar pe ea în privința intențiilor sale extreme, ci întregul cerc de cunoscuți, transformîndu și viața într-un spectacol pe care ceilalți sînt constrînși să îl vizioneze. Flerul dramatic al individului nu s-a diminuat, modalitățile de comunicare au devenit mai numeroase și publicul s-a lărgit.

Alt element care a cunoscut același tip de expansiune este cercul celor intimi, care s-a devalorizat din cauza grupului larg pe care îl circumscrie. Prietenii apropiați, rudele, colegii de serviciu și de școală, cunoscuții și persoanele întîlnite o singură dată sînt așezați cu toții la categoria de prieteni sau „urmăritori“, persoane care, la un anumit moment din viața individului, se interesează de un anumit aspect din ea, oferindu-i, cu mărinimie, un like. Se produce o dezindividualizare totală. În această situație, la o meditație mai atentă, fiecare nu face decît să își plece capul realizînd că „nu este un cine, ci un ce“ (expresie pe care am preluat-o din schița dumneavoastră: „Amicul X“) în masa omenirii. Cîți dintre prietenii noștri sînt ipostaziați în acest amic X, al dumneavoastră, al naratorului dumneavoastră, al nostru comun? Nu știu. Publicul acestora este în ziua de astăzi mai larg ca niciodată și ei au învățat, cu ajutorul platformelor de socializare, numeroase tehnici de a-și pune în lumina reflectoarelor senzaționala viață. Este vorba de acei oameni care sînt mereu activi pe platformele de socializare și care împărtășesc toate detaliile vieții lor cotidiene, cărora le adaugă un plus de savoare prin citate și filtre de editare. Sînt acei oameni care inspiră sentimentul de recunoștință pentru atenție, deși la o examinare mai atentă, aceasta este doar o politețe moderată cu un iz fals.

Intrigi și intriganți, bîrfe și bîrfitori, traduceri în amor, traducători și traduși. Rolurile acestea din permanenta piesă de teatru a realității cotidiene se schimbă, fiecare dintre actori purtînd o mască diferită la fiecare reprezentație. Gustul amar pe care îl lasă privitorului este același, chiar dacă înșelații de ieri sînt cei care înșală azi, iar cei care bîrfesc azi vor fi bîrfiți mîine. Îmi pare uneori că unica metoda de supraviețuire în mijlocul lor este recurgerea la impasibilitate și la indiferență, izolarea asemenea unui pustnic în propriul palat interior. Liniștea aparține acelora care au reușit să se detașeze de ridicolul, de ipocrizia și de aroganța celor din jur. Dar cum pot construi un asemenea zid cei care văd în lume o eternă sursă de inspirație? Aceasta este întrebarea pe care o pun, maestre, în speranța că îmi veți putea arăta o cale de a suporta absurdul lumii acesteia, fără să retez conexiunea cu ea. Mă gîndesc că domnia-voastră este persoana potrivită pentru a-mi răspunde dacă arta și literatura pot purta în ele toată tensiunea produsă de permanenta ciocnire cu lumea reală. Aș dori să aflu dacă literatura și arta oferă o mică portiță de scăpare pentru cei ce „simt enorm și văd monstruos“.

A dumneavoastră,

Teodora Silvia MODOI

Teodora Silvia Modoi are 18 ani și este elevă la Colegiul Național ,,Emil Racoviță“ din Cluj-Napoca.

Mai multe