Modelul Chávez
Îmi amintesc perfect cînd am fost în Venezuela. Făceam plajă la piscina Hotelului Hilton din Caracas. Un chelner a venit la mine şi mi-a îngăimat ceva nedesluşit despre un atac cu o bombă în New York. Am fugit în cameră, unde am văzut, la televizor, ştirile de ultimă oră, care se repetau întruna, despre cele două avioane prăbuşite peste World Trade Center.
Era 11 septembrie 2001. Participam, în Venezuela, la conferinţa „Al treilea model“. Hugo Chávez se arătase foarte interesat de acest „al treilea model“ – un modus vivendi între capitalismul de tip american şi socialism – după cum o făcuse şi Tony Blair cu cîţiva ani înainte. Chávez însuşi, îmbrăcat în uniformă, a onorat scurt cu prezenţa sa întîlnirea, primind şi un volum cu texte marxiste, de la un profesor bătrîn.
Cu o zi înainte, luasem prînzul la Banca Centrală a Venezuelei, avîndu-l drept comesean pe viceguvernatorul Gastón Parra Luzardo, care mi-a spus că toţi venezuelanii cred că s-au născut cu „o linguriţă de argint în gură“ – cu alte cuvinte, că au dreptul la un procent din veniturile din petrol ale ţării. Prin urmare, nici nu se obosesc prea mult cu munca. Un economist, Orlando Ochoa, a explicat cum economia Venezuelei este dominată de acel rent-seeking (concept economic care descrie o situaţie în care un anumit venit se obţine prin manipularea pieţei). Oligarhii luptă pentru a păstra controlul asupra veniturilor din petrol, populiştii promit să le redistribuie, dar atît unii, cît şi ceilalţi fură cît pot de mult pentru ei înşişi. Nimeni nu este interesat de a crea bunăstarea generală.
„Nimeni“ – notam în jurnal – „nu crede că Chávez îşi va termina mandatul. Oamenii îl percep mai degrabă ca pe un bufon demagog, decît ca pe un revoluţionar periculos.“ De fapt, o lovitură de stat contra lui avea să se petreacă un an mai tîrziu, o lovitură căreia i-a supravieţuit. După care a cîştigat al doilea, al treilea şi al patrulea mandat.
O dezbatere asupra moştenirii politice a lui Chávez este o rememorare postumă a luptelor sale ideologice. Lupta pentru moştenirea economică este mult mai simplă: se reduce la modul cum a reuşit să administreze bogăţia petrolului venezuelan.
Venezuela are cea mai mare rezervă de petrol din lume, iar strategia economică a lui Chávez a depins de modul cum a ştiut să valorifice această bogăţie, pentru a redresa problemele sociale ale ţării sale. Primii ani ai domniei sale au fost dominaţi de lupta pentru preluarea controlului companiei petrolifere de stat PDVSA. Pentru a-şi reconfirma puterea politică, Chávez a concediat, în 2003, 40% din personalul PDVSA. Ostilitatea sa faţă de actorii străini din industrie (a expropriat mai multe companii americane, în 2007) a limitat investiţiile şi a redus producţia. Chávez a transformat PDVSA în propriul fief, pe care l-a folosit ca pe vacă de muls; multe dintre programele sale sociale erau susţinute financiar de bugetul companiei.
Lipsită de lichidităţi, PDVSA a fost nevoită să reducă bugetele alocate întreţinerii şi extinderii, iar acest lucru a dus la creşterea accidentelor şi la limitarea producţiei. Parţial şi din cauza politicii lui Chávez, Venezuela este încă un jucător mic pe piaţa petrolului la nivel global, avînd o cotă de mai puţin de 3% din producţia mondială. Este, aşadar, vulnerabilă în faţa fluctuaţiilor preţurilor, fiind nevoită să se supună liderilor Arabiei Saudite sau marilor producători OPEC.
Deşi în Venezuela există sectoare ale economiei care nu ţin de petrol şi care sînt în creştere, totuşi, mare parte a cîştigurilor cotate în dolari provine din petrol. În ultimii zece ani, preţurile petrolului au stimulat o creştere spectaculoasă a expansiunii economice, cu doar o scurtă pauză, în urma crizei financiare din 2008.
Cu toate acestea, împiedicarea exportului vast de petrol şi creşterea accentuată a importurilor legate de infrastructură, combinate cu creşterea explozivă a cheltuielilor publice – toate au alimentat constant nivelurile ridicate ale inflaţiei, care a ajuns acum să aibă o rată de mai mult de 20%.
Acest lucru a pus o presiune enormă asupra raportului valutar dintre dolar şi bolivar. La începutul anului 2013, guvernul a fost nevoit să anunţe o devalorizare de 32% şi să stopeze emiterea datoriei naţionale în dolari.
Emiterea de obligaţiuni în dolari a fost o sursă majoră de abuzuri din partea speculanţilor.
Cu acces limitat la pieţele globale de capital, Chávez a apelat la China, pentru împrumuturi garantate prin vînzările de petrol. Împrumuturile de la Banca de Dezvoltare a Chinei au dobînzi mai mari decît tradiţionalele împrumuturi din băncile vestice, dar nu au atîtea restricţii asupra politicii, ceea ce a permis Venezuelei să scape de mînia deţinătorilor de obligaţiuni – cel puţin pînă acum.
Unde a dispărut toată bogăţia petrolului? Programele sociale ale lui Chávez au înghiţit mare parte din această avuţie. Chávez obişnuia să meargă prin sate şi să scrie cecuri fermierilor săraci. Conform unor statistici de încredere, se pare că a reuşit să reducă inegalităţile de venit. În timpul domniei sale, coeficientul Gini (măsură a dispersiei statistice care reprezintă disproporţii în distribuirea veniturilor sau averilor), măsurat pe o scară de 100 a inegalităţii de venit, a scăzut de la 50 la 39, cel mai mare declin în America Latină. Sărăcia a scăzut la jumătate, de la 50% la 25%, în timp ce sărăcia extremă a scăzut cu două treimi.
Cu greu se poate spune că fiecare centimo a fost cheltuit cu cap. Nepotismul era frecvent, iar rata criminalităţii s-a triplat, parţial din cauza corupţiei din sistemul de justiţie. Diplomaţia petrolieră a lui Chávez lua şi ea, uneori, forme bizare, ca, de pildă, asigurarea unor mijloace de transport ieftine pentru londonezi – asta pentru a intra în graţiile primarului Londrei, Ken Livingstone.
În ciuda extravaganţelor şi a stilului său autoritar, masele l-au iubit. Oamenii au crezut cu ardoare că el a fost de partea lor, şi l-au votat cu majoritate copleşitoare, pînă la sfîrşit, chiar şi atunci cînd ştiau că va muri de cancer. Mai mult ca sigur că Chávez va intra în panteonul eroilor Americii Latine.
Cît despre „al treilea model“, în urma prăbuşirii comunismului, modelul lui Chávez – un amestec de antiamericanism şi activism – pare mai degrabă unul excentric. Nu poate constitui o alternativă reală la pieţele libere şi la neoliberalismul Consensului de la Washington – sau cel puţin, aşa pare.
Dar ascensiunea Chinei, declinul relativ al Statelor Unite, boom-ul prelungit al preţurilor materiilor prime şi criza financiară a lumii vestice din 2008, toate acestea au creat un spaţiu deschis pentru experimente economice şi politice. Chávez a profitat de această fereastră iar chávezismul ar putea deveni un fenomen semnificativ, şi dincolo de graniţele Americii Latine.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.
Copyright: Project Syndicate, 2013
www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU