Mişcarea puritană

Din punct de vedere religios, Transilvania reprezintă un tărîm aparte, cu o istorie singulară, tributară influențelor apusene într-un grad mai mare decît istoria Moldovei ori a Țării Românești. De regulă, subiectul este frecventat doar de specialiști, însă cei care se opresc asupra lui sînt interesați preponderent de influența culturală a Reformei (răspîndirea tiparului și apariția primelor cărți românești, introducerea limbii române în cultul bisericesc etc.). Teologia Reformei sau influența acestei mișcări asupra mentalităților sînt mai puțin cunoscute. Puritanismul transilvan, deși puțin studiat, merită mai multă atenție, pentru că a reușit să schimbe structura de conducere a Bisericii Reformate, a pledat pentru o înnoire morală ancorată în Scriptură.

Încă de la apariția sa în Transilvania, în prima jumătate a secolului al XVII lea, puritanismul a fost combătut atît de clerul reformat, cît și de principii transilvani. În ciuda opoziției susținute, venită din două direcții – religioasă și politică –, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea ideile noului curent au început să fie apreciate, adoptate și puse în practică. Originar din Anglia și Olanda, noul curent s-a adaptat contextului local și a lăsat o moștenire care a continuat și după revenirea la putere a Habsburgilor (în secolul al XVIII-lea), care au reașezat catolicismul într-o poziție privilegiată.

Pentru a înțelege contextul pătrunderii puritanismului în Transilvania și circumstanțele care au făcut posibilă influența lui, trebuie să ne întoarcem în secolul al XVI-lea, pentru a prezenta pe scurt evoluția protestantismului și a bisericii catolice. Catastrofa de la Mohács (august 1526), soldată cu pierderi uriașe pentru regatul ungar, a permis schimbări profunde în structura religioasă a Transilvaniei. Au pierit atunci pe cîmpul de luptă regele Ungariei, o mare parte a conducerii Bisericii Catolice, dar și un număr semnificativ de nobili și soldați. Inevitabil, puterea centrală a ieșit slăbită, atît la nivel politic, cît și la nivel bisericesc. Fără structuri de conducere eficiente, catolicismul n-a mai putut stăvili influența protestantismului. Luteranismul a pătruns în Transilvania încă din 1519, iar în 1521 deja se discuta adoptarea lui sistematică în teritoriile săsești. Așadar, după 1526 s-a creat un context politic și religios favorabil răspîndirii pe scară largă a protestantismului. Alături de luteranism, la scurt timp a apărut calvinismul, iar mai tîrziu antitrinitarismul sau unitarianismul. În absența unei autorități centrale puternice, dietele transilvane au avut libertatea de a institui cadrul legal necesar funcționării bisericilor protestante, în jurul celor Trei Națiuni (sașii, secuii și maghiarii). În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, bisericile luterană, reformată, unitariană și catolică au primit statutul de „religii recepte“, iar ortodoxia a rămas doar religie tolerată. În tot acest timp, reprezentanții bisericilor din Transilvania au păstrat legătura cu centrele protestante din Europa apuseană.

Secolul al XVII-lea începe cu o schimbare în conducerea Transilvaniei, care a trecut de la principii catolici, din familiile Szápolya și Báthori, la principi reformați, dintre care s-au distins în plan politic mai ales Gábor Bethlen, György Rákóczi I și fiul acestuia, György Rákóczi al II lea. Toți trei au susținut cu precădere Biserica Reformată și au continuat politicile orientate împotriva „inovațiilor teologice“, cum erau numite curentele teologice care ieșeau din cadrul dogmatic al celor patru religii recepte. „Inovațiile“, trebuie precizat, au ajuns în Principat tocmai prin intermediul studenților trimiși să studieze în străinătate. Conducătorii Bisericii Reformate își doreau să creeze o elită capabilă să conducă eficient congregațiile din Transilvania. Fiindcă mulți dintre tinerii trimiși la studii nu-și puteau acoperi singuri cheltuielile, erau susținuți cu burse de către principi. În Olanda și Anglia, tinerii cărturari au intrat în contact cu teologii puritani și cu scrierilor acestora, iar după revenirea în Principat au inițiat o campanie susținută de răspîndire a teologiei pe care o asimilaseră peste hotare.

Rădăcinile puritanismului trebuie căutate în Biserica Angliei, mai exact, în scrierile prelaților protestanți care au luat calea exilului în scurtul interludiu catolic, cînd tronul a fost ocupat de Maria Stuart (1553-1558). Repatriați în timpul reginei Elisabeta I, adepta „protestantismului bine temperat“, puritanii nu s-au constituit niciodată ca Biserică separată, ci au creat un curent care urmărea o reformă profundă a Bisericii, după modelul celei introduse de Jean Calvin la Geneva. Puritanii au cerut nu doar eliminarea oricăror reminiscențe catolice din Biserica Angliei și din liturghie, ci și introducerea unor noi forme de conducere bisericească. De asemenea, au privilegiat viața spirituală interioară a credinciosului, punînd un accent deosebit pe cunoașterea Scripturilor și pe evaluarea continuă a propriei vieți spirituale, care trebuia pusă în acord cu principiile biblice. Ca parte a programului lor spiritual, puritanii au susținut educația și înființarea de școli menite să-i ajute pe tineri să citească Biblia pe cont propriu.

Atît clerul anglican, cît și credincioșii de rînd s-au opus noii mișcări, considerînd că puritatea urmărită de puritani era o himeră, iar standardele morale erau prea rigide. Inițial, termenul puritan a fost folosit ca batjocură la adresa celor care cereau purificarea Bisericii și a societății. Pentru omul de rînd, puritan era cel care își refuza orice plăcere. În consecință, adepții curentului au fost ostracizați, mulți dintre ei au sfîrșit în închisoare sau au fost siliți să plece în exil. Cei care au plecat din Anglia s au stabilit în Olanda, țară cu un regim religios mult mai permisiv, sau au traversat Atlanticul, punînd bazele primelor colonii în Lumea Nouă. Puritanismul și-a propus să transpună principiile teologice, extrase din Biblie, în viața de zi cu zi. Praxis pietatis a însemnat trăirea în evlavie și ascultare de Dumnezeu, dar nu în mod mecanic și inerțial, ci ca urmare a înțelegerii și interiorizării învățăturilor biblice. Puritanismul i a învățat pe credincioși introspecția, cerîndu-le să verifice în mod constant modul în care aplică învățătura Scripturii la viața reală.

O altă schimbare fundamentală adusă de puritanism a fost trecerea de la sistemul de conducere episcopal la cel prezbiterian. În primă fază, Biserica Reformată din Transilvania a păstrat sistemul de conducere eclezial, în care un rol important îl avea superintendentul, ales de dietă. Cînd teologul Tolnai Dali János a revenit în Principat, în 1638, a primit funcția de rector al școlii din Sárospatak, iar sub influența sa puritanismul a cuprins orașele Debrecen și Oradea. Tolnai a cerut introducerea sistemului prezbiterian, ceea ce ar fi însemnat ca bisericile să fie conduse de reprezentanți (numiți „prezbiteri“ sau „bătrîni“) aleși direct de către laici. În mod previzibil, o schimbare de felul acesta n-a fost pe placul conducerii Bisericii Reformate ori a principelui, pentru că slăbea vechea structură eclezială și putea eroda, implicit, autoritatea principelui. Opoziția față de puritanism și prezbiterianism a atins o nouă cotă după 1649, anul decapitării de către puritanii englezi a regelui Charles I. Diverse diete și sinoade transilvane au decis excluderea din funcții a adepților puritanismului. Aceștia n-au fost excluși din Biserică, dar au primit promisiunea că, în cazul în care se vor dezice de noua teologie, vor putea fi repuși în funcții.

Treptat, ideile puritane diseminate prin intermediul predicilor au început să fie acceptate de laici, ducînd în final la introducerea modelului de conducere prezbiterian. Puritanismul a orientat Biserica spre un anumit tip de simplitate spirituală, dezbrăcată de forme și tradiții, dar strîns legată de o morală clară, bazată pe învățăturile Scripturii. 

Ciprian Simuț este lector univ. la Universitatea „Emanuel“ din Oradea. Doctor în teologie al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultatea de Teologie Reformată, cu teza Biserică, politică și război. O analiză din perspectivă politică și religioasă a evenimentelor fundamentale din istoria Transilvaniei secolelor XVI și XVII, (2013).