Minunatul an 2019

Anul 2019 a fost cel mai frumos an din viața mea. Au mai fost ani fericiți, mai ales cei din copilărie, ani senini, în prima parte a tinereții, ani buni în care mi-a mers totul din plin (dar și mulți ani banali, serbezi, lipsiți parcă de orice fel de conținut, sau ani pur și simplu săraci în care nu mi-am permis să merg nici măcar pînă la mare... de aceea îi pomenesc aici, doar într-o paranteză, însă și aceștia parcă au fost mai tonici în felul lor față de 2020). Însă nici unul nu se compară cu 2019, acum îmi dau seama că parcă a fost un dar nesperat din partea unei providențe în care cred, înainte de tot ce a urmat. Pe măsură ce mă îndepărtez de acel 2019, mi se pare de fapt din ce în ce mai luminos și regret că nu m-am bucurat îndeajuns de fiecare moment al lui, însă așa se întîmplă atunci cînd lucrurile ți se pare „normale”, ți se par că vin de la sine, nu mai ai timp să fii recunoscător pentru prezent și nici nu te mai interesează vreun viitor.

În februarie 2019 evadam pentru prima dată din iarna românească și zburam spre locuri mai însorite și cu temperaturi mai rezonabile. Îmi imaginam că un astfel de „lux” nu și-l permit decît oamenii bogați, însă scurta noastră escapadă extrasezon ne-a costat surprinzător de puțin, așa că ne-am propus să repetăm experiența în fiecare iarnă, pe mine m-a ajutat fantastic să depășesc depresia care se instalează de regulă prin decembrie, cînd se întunecă la 4. N-a mai fost cazul de atunci, anul acesta depresia hibernală și-a atins apogeul. Momentul în care, în zorii zilei, avionul a început să coboare spre aeroportul din Catania, iar în fața noastră a apărut vulcanul, cu vîrful lui teșit, acoperit de scame de nori și de fum – ca unicul punct stabil al unei planete „fluide”, în mișcare –, mi s-a părut de-o irealitate care mă urmărește și astăzi. Ireale mi se par acum și terasa de pe acoperiș a pensiunii unde am stat în Siracuza, inundată de soare și invadată de șopîrle mici și verzi, dincolo de ea era doar marea, prînzul improvizat din piața de pește din Ortigia, cu turiști puțini, fugiți din țările lor viforoase de mai la nord, care își împărțeau vinul la carafă, stridiile și măslinele într-o fraternizare totală, de parcă ar fi fost ultima zi din viața lor și nimic n-ar mai fi contat după aceea, Taormina cu șirurile ei lungi de trepte care coboară muntele pînă la mica plajă unde noi, oamenii, ne-am transformat în șopîrle și ne-am întins la soare, la 22 de grade în februarie, am rămas acolo pînă cînd umbra a început să se lase și ne-am întors cîntînd pe străzi „Ionel, Ionelule”, liberi, fără nici un fel de restricție de noapte-bună, doar un taximetrist s-a uitat un pic ciudat la noi, dar poate că avea rude în România. Eram pentru prima dată în Italia.

În martie am fost la Bratislava, la un mic festival de film, am prins din nou o zi caldă, strada care cobora din orașul vechi pînă la Dunăre era un festival, pub-urile erau pline de americani care vizitau Europa sau de britanici în city-break-uri ieftine prin Europa de Est, care se îmbătau progresiv cu o bere perfectă la un euro, asiaticii le făceau tăcuți poze. Ireală mi se pare din nou seara pe care am petrecut-o la subsolul unei cîrciumi care arăta ca o discotecă perfect conservată din anii ʼ80, avea chiar și glob din acela cu oglinzi, am fost la o masă veselă cu producători de film și selecționerii unor festivaluri care își făceau planuri pentru următorii cinci ani, „Să veniți neapărat la Doclisboa! Vremea la Lisabona, în octombrie, e absolut perfectă... și avem multe petreceri, o să vă placă!”. Toate aceste festivaluri în acest moment nu mai există în forma lor „clasică”, există pe hîrtie, există pe rețele, există ca să continue și să bifeze ediții, însă, practic, au dispărut. A doua zi am luat un autobuz și într-o oră am fost la Viena, tot pentru prima dată, și mă gîndeam, privind un cîmp pustiu și perfect ordonat: „Ce mișto e să călătorești așa prin Europa, nici nu simți cînd intri dintr-o țară în alta, nu simți granițele...”, iar la Viena am nimerit la pensiunea unui turc, aflată la primul etaj al unei case de secol XIX, cu tavane înalte și camere uriașe, iar turcul a mers în vîrful picioarelor pe coridor ca să nu mă deranjeze cît timp am tras un pui de somn ca să recuperez noaptea pierdută, m-am simțit acolo ca în casa unei mătuși îndepărtate de la Viena care mă aștepta, apoi am ieșit în oraș, m-am rătăcit la metrou – iar eu nu m-am rătăcit în metrouri mult mai complicate –, însă și cînd am ieșit la suprafață, am nimerit chiar lîngă catedrala Sfîntul Ștefan și totul mi s-a părut fabulos, toată acea aură imperială pe care o regăsești la scară mai mică în orașele din Ardeal, toată decența orașului, mai puțin găștile de ruși bogați care veniseră la shopping, pînă cînd am sucombat într-un local periferic, recomandat de un prieten, în fața unui șnițel cît roata carului, plin de vienezi și de pendule încremenite, cu toții făceau parte dintr-un decor. În același martie, am ajuns la Paris, pentru prima dată la Salon du Livre, cu o gașcă foarte simpatică de jurnaliști din presa culturală, am revizitat librăria Shakespeare unde mi-am făcut și niște poze la o mașină de scris arhaică și am căutat cele mai bune meniuri de 10 euro din Cartierul Latin, pe o vreme cîinească, am rîs în metrou ca nebunii, erau acolo om lîngă om, etnie lîngă etnie, performance-uri de tot felul, metroul din Paris e cel mai mare spectacol urban pe care l-am văzut vreodată, iar noi am tot rîs și am povestit pînă cînd a încercat să ne agațe un compatriot care se întorcea de la muncă: „Ce face fetele? Io mi-s din Dorohoi!”. Tot în 2019, la Paris, l-am întîlnit la tîrg pe Orhan Pamuk, l-am ascultat live povestind despre Nobelul lui și despre Muzeul Inocenței și din nou mi s-a părut ireal pentru că îl iubesc pe Pamuk, pentru mine e un fel de rock-star al literaturii contemporane și nu mi-am imaginat că îl voi vedea chiar în fața mea, fără să mă îmbulzesc sau să plătesc un bilet, ca pe un autor „oarecare”, ca mine, ca tine, vorbind atît de firesc și de sincer în fața unui public de o sută de oameni. Eram în rîndul 3.

Iar anul 2019 abia începuse. Din martie pînă în iulie, m-am „relocat” tot pentru prima oară, mi-am petrecut trei luni pe teren la Gherla și în satele din împrejurimi, am sosit cînd nici nu înmuguriseră bine copacii și ne-am întors în plină vară, cînd vegetația deja explodase. Niciodată nu am simțit atît de intens primăvară, cu fiecare etapă a ei, niciodată nu am fost mai atentă la semne, de la nori la zborul păsărilor, niciodată n-am văzut apusuri atît de frumoase ca dintr-un apartament închiriat pe un deal, în spatele blocului începea pădurea și căprioarele veneau pînă în parcare. Și niciodată n-am simțit atît de bine Ardealul și pe oamenii ei dragi pe care îi iubeam oricum din copilărie, toată lentoarea lor, felul lor de a vorbi care pentru mine are un rol terapeutic, îmi amintesc că-mi scriam rubricile pentru revistă și că mă simțeam fericită, o fericire pe care n-o mai trăisem pînă atunci, domestică, așezată, e adevărat, dar totuși o formă de fericire. Și că mă tot gîndeam că trebuie să schimb ceva fundamental în viața mea care oricum e scurtă, ca a voastră, a tuturor, ca să mă simt în permanență așa. M-am reîntors în iulie în București, care mi-a dat pur și simplu în cap – torid, putrefact și mai ales zgomotos, Bucureștiul e un oraș care țipă, te asurzește, te anihilează. Așa că am fugit din nou, la mare, în Bulgaria, am mîncat scoici și am băut lichior de mentă bulgăresc care mi-a întors mațele pe dos, am străbătut satele pustii din Dobrogea lor, Dobrogea noastră, visînd la o bojdeucă de acolo, o casă pe pămînt, plină de soare, am înotat într-o mare ca un lac în golful din Kavarna, ne-am tot mutat între Șabla și Krapeț, am mîngîiat măgari și ne-am întors năuci în București în septembrie, vara se terminase.

În octombrie 2019 am plecat singură la Roma tot pentru prima dată și nu mi-a plăcut, din șapte zile am stat patru, am avut ploșnițe în patul de la pensiune și o serie de mici evenimente nefericite care m-au determinat să mă întorc. Ce n-aș da acum pentru alea trei zile de care mi-am bătut joc! Ce n-aș da să mă întorc în timp, în 2019, și să mai trăiesc anul ăsta încă o dată! Gîndiți-vă la anul vostru 2019, e un an fictiv, la mine s-a nimerit așa, poate fi 2018 sau 2016, poate să fie și un an care nu s-a inventat încă, însă gîndiți-vă că cel puțin pe acest continent care se numește Europa au fost timpuri ideale... se vor întoarce probabil sau nu, rămîne de văzut. Însă ceea ce mă enervează cel mai tare este că pînă să apucăm să trăim un nou „2019” pierdem niște ani, copiii pierd niște ani de școală firești, de socializare și de formare, noi pierdem niște ani buni, entuziaști, de viață adultă, iar părinții noștri își pierd, de fapt, ultimii ani.