Mîncînd cuvinte

O indigestie umblă prin Europa – o indigestie a cuvintelor. De la gripa aviară, la gripa porcină şi boala vacii nebune, universul culinar al europenilor a fost aşezat sub semnul angoasei. De curînd, a venit rîndul legumelor. Un virus a provocat anatemizarea castraveţilor europeni. La auzul numelui virusului „E.coli“, aceştia au devenit persona non grata în bucătăriile Bătrînului Continent. Un singur nume a stigmatizat întreaga recoltă. De la proprietarii de restaurante, la vînzătorii din pieţe, cu toţii au încercat să arate că produsele lor sînt inofensive, muşcînd şi înghiţind cu încredere leguma din familia curcubitaceelor. Foarte puţini s-au încumetat să cumpere. Ba, mai mult, printr-un transfer al suspiciunii, au început să fie bănuite şi roşiile.  

Fenomenul ne aduce nu doar în faţa unei îngrijorări strict sanitare, ci ne aşază şi în faţa puterii transformatoare a cuvintelor. Un singur cuvînt poate transforma ceea ce mîncăm, ceea ce vedem sau ceea ce simţim. Nu contest rezerva pe care cineva o poate avea în faţa unui posibil pericol. Absenţa completă a instinctului de conservare poate semna condamnarea la moarte a unei specii. Mă refer doar la acel fenomen straniu care face ca un cuvînt să poată contesta ceea ce pentru alţii pare a fi o evidenţă. 

Cuvintele pot dăuna grav sănătăţii. La fel cum ele pot ameliora starea unei persoane. Ne hrănim nu doar cu alimente, ci şi cu numele acestora, cu toate acele cuvinte care alcătuiesc lumea în care trăim. Asimilăm nu doar vorbele ce ne sînt adresate, ci şi cuvintele pe care le rostim altora. Ca printr-un efect de recul, fiecare cuvînt spus se duce atît în afara noastră, cît şi înăuntrul nostru. 

„Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu“ (Marcu 14.22). Scriindu-le, nu-mi fac aceste cuvinte ale mele. Acestea nu sînt nici ale voastre, cei care, prin lectura lor, le actualizaţi. Nu sînt nici măcar ale preotului sau ale episcopului care, în timpul Sfintei Liturghii, dă glas unei voci care vine de departe. Ele sînt cuvintele Cuvîntului, ale Logosului, cel care prin propria sa rostire se dă consumării noastre, pentru că, mai înainte, „Cuvîntul s-a făcut trup“ (Ioan 1.14). Pasajul liturgic evocat se dă urechilor, minţii şi pîntecelui nostru în nesfîrşite ecouri. Ca să putem digera avem nevoie de reverberaţia cuvintelor. Fără ea, mîncarea nu este hrană.  

Desigur, s-ar putea să nu fiţi de acord şi să răspundeţi că nu este aşa, că micul dejun, prînzul sau cina pe care tocmai aţi luat-o conţineau alimente crude sau gătite. Nici urmă de cuvînt, mai ales în cazul celor dintîi, care nu sînt supuse capriciilor imaginaţiei gurmande. Însă, faptul de a găti nu începe odată cu intervenţia noastră asupra alimentelor, ci, mai degrabă, cu însuşi actul denumirii, al rostirii numelui prin care ceva devine comestibil. Pentru că, atunci cînd spun „măr“, ştiu că am de-a face cu ceva care poate fi digerat. Tocmai pentru că ştiu acest lucru, un măr nu va fi niciodată crud, nefiind vreodată lipsit de intervenţia noastră. Mai mult decît atît, putem muşca împreună dintr-un singur măr, însă niciodată el nu va fi acelaşi pentru noi. Pentru mine va fi, poate, acel moment al copilăriei în care, stînd pe un gard cu un măr într-o mînă şi o piatră în cealaltă, am muşcat din neatenţie din cea din urmă, descoperind prin opoziţie faţă de ariditatea acesteia, răcoarea şi prospeţimea suculentă a mărului. Pentru altcineva mărul poate trimite către livada bunicilor. Pentru un habotnic mărul poate reprezenta fructul oprit. Iar pentru unii pasionaţi de IT el înseamnă, în primul rînd, iPhone, iPad sau iPod.  

Rubem Alves – teolog şi psihanalist brazilian – aminteşte, în The Poet, the Warrior, the Prophet,  de un venerabil profesor care fusese invitat la o cină pregătită de cîţiva foşti studenţi. La finalul acesteia, profesorul îşi exprimă gratitudinea şi entuziasmul pentru conopida pane pe care o mîncase în acea seară. Gazdele îi răspunseră surprinse că, de fapt, ceea ce fusese servit era creier pane. În acea clipă reveria culinară a profesorului se transformă într-un coşmar. I se făcu rău şi vomită totul. Un singur cuvînt a putut schimba, ca într-un athanor, substanţa alimentelor. Ceea ce îi încîntase, în prealabil, întreaga fiinţă, se transformase într-o otravă pe care tot corpul său căuta să o elimine. Agentul acestei transsubstanţieri a fost un cuvînt. Unul care a avut puterea terifiantă de-a schimba lumea. Unul care a fost zis şi s-a făcut. Exemplele de acest fel pot continua. Îndreptîndu-ne atenţia asupra practicii culinare din spaţiul celor trei monoteisme abrahamice, vom observa că mîncarea primeşte o binecuvîntare. Ea este vrăjită, îmbogăţită şi vitaminizată cu ceva care îi amplifică proprietăţile sau care îi adaugă ceva. În literatura occidentală medievală putem întîlni poveşti despre călugări cistercieni care, lipsiţi de apă curată sau de alimente nealterate, supravieţuiau curăţînd hrana prin cuvîntul binecuvîntării. Pentru că, aşa cum ştim deja, „nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4.4).  

Cel puţin din perspectiva istoriei culturale şi, deci, culinare a creştinismului, amprentarea hranei cu sensul cuvintelor se întîmplă în două feluri. O dată sub forma binecuvîntării mîncării, a însoţirii acesteia cu sarea amintirii de Dumnezeu şi mirodeniile harului divin. A doua oară, în chiar nucleul liturgic al Euharistiei, atunci cînd, prin rugăciunea Epiclezei – invocarea Sfîntului Duh –, pîinea este prefăcută în Cuvînt, de către Cuvînt. Pîinea se face Trupul Domnului, pentru că, mai întîi, Cuvîntul s-a făcut trup.  

De la Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful, la Sfîntul Ioan Damaschinul şi Sfîntul Ioan Hrisostomul, tradiţia patristică care a meditat asupra nucleului liturgic al vieţii creştine ne spune că, prin invocarea Duhului, în numele Domnului, pîinea şi vinul se schimbă în Trup şi Sînge, fără a lămuri exact modul în care are loc această schimbare. Cheia de înţelegere este, mai degrabă, una calcedoniană, care sugerează că pîinea şi vinul euharistic conţin, pe lîngă propria lor substanţă, şi pe cea a trupului şi a sîngelui Hristic. Aşa cum în mărturisirea de  credinţă formulată în cadrul Conciliului Ecumenic de la Calcedon (451 d.Hr.) se arată că fiinţa dumnezeiască a lui Hristos nu a pierdut-o pe cea umană, ambele fiind prezente în unul şi acelaşi ipostas, în mod „neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat, neschimbat“, la fel, fiinţa Trupului Hristic nu aboleşte fiinţa pîinii euharistice. 

Prin Logos, prin Dumnezeu Cuvîntul, ceva se schimbă în ceea ce asimilăm, în ceea ce mîncăm. Nu poţi veni cu frică şi cu tremur în faţa unui colţ de pîine. Nu poţi spune în faţa unor crutoane „Cereştilor, înfricoşătoarelor şi Sfintelor Tale Taine, Hristoase, şi cinei Tale celei Dumnezeieşti şi de taină, pe mine, cel deznădăjduit, acum părtaş a fi mă învredniceşte“. Ceva mai mult trebuie să fie acolo. Un ceva adus de cuvintele pe care le rostim prin Cuvîntul lui Dumnezeu.

Or, sub efectul de ecou al cuvintelor spuse de Logos, noi rostim în numele Lui şi îl facem prezent pe Cel ce rămîne ascuns. Ceea ce mîncăm este, şi în acest caz extrem, Cuvîntul care se aduce pe sine drept hrană. Coextensiv acestui tip de înţelegere, hrana şi pîinea îngerilor – fiinţe doxologice, laudative, prin excelenţă – este cuvîntul de rugăciune. Prin acesta Dumnezeu este amintit, invocat, adresat şi metabolizat. Aşa cum noi mîncăm cuvinte, îngerii sînt gurmanzii divini. Pentru că, atît în meniul alimentaţiei umane, cît şi în cel al fiinţelor ierarhice care intermediază între noi şi Dumnezeu, ingredientul de nelipsit este cuvîntul cel de toate zilele sau Cuvîntul cel spre fiinţă. 

Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea Bucureşti.