Mîncare şi criză

Mîncarea, cel puţin pentru noi, cei copilăriţi pe vremea lui Ceauşescu, era, fără doar şi poate, un imperativ. Oamenii mari din jurul nostru făceau eforturi uneori disperate (e adevărat, mai puţine în anii ’70, spre început) să... ne hrănească. 

Nu zic că eram, Doamne fereşte, singurii într-o atare situaţie. Generaţia părinţilor noştri a făcut foame mai rea după război. În cazul nostru, al decreţeilor, nici măcar nu era vorba de foame propriu-zisă (deşi mărturisesc că am simţit-o şi pe aceasta, la propriu, spre sfîrşitul perioadei comuniste, în ’89, cînd lucrurile ieşiseră total de sub control, şi eu de sub tutela părinţilor...). Ci mai curînd de o frică perpetuă de a nu rămîne fără mîncare. 

Azi, stau de vorbă cu şoferi de taxi care îmi servesc, pe bandă rulantă, următoarea replică: „Aideţi, doamnă, vreţi să-mi spuneţi şi mie că era, pe atunci, cineva care nu se descurca?“. Replica respectivă egalizează, în generalizarea-i călduţă, oameni fără nici o legătură între ei: unii care stăteau cu orele la coadă pentru o bucată de salam, precum bunicul meu, cu alţii care dădeau senini şpagă, în natură sau servicii, pentru aceeaşi bucată. 

Nu spun că noi (familia mea) nu am luat niciodată pe sub mînă şi la suprapreţ – pe vremea aceea: aveam şi noi „relaţiile“ noastre de supravieţuire – precum „doamna Marcela“ de la Premial şi Veronica de la carne (pensionară şi „stătătoare“ la coadă profesionistă). Dar nu făceam din „descurcăreala“ asta aleatorie vreun motiv de laudă, nu ni se părea că eram mai adaptaţi. Dimpotrivă, ne repugna ideea de a avea, de nevoie, de-a face cu persoane cu care, altfel, nu am fi avut nimic de împărţit. Nu felul în care făceam, atunci, rost de mîncare e, acum, problema. Ci faptul că eram obsedaţi de aceasta. Trăiam un cult al excesului alimentar exagerat de  frica de foame. Aici se încadrau şi congelatoarele uriaşe, la modă atunci, şi aprovizionarea în exces, pe cîteva luni eventual. Bunica mea, cînd îmi făceam lecţiile, mă întreba aproape din jumătate în jumătate de oră dacă nu vreau să mănînc ceva. Desigur că aici nu era vorba doar de frica de foame, ci de grija faţă de mai tinerii studioşi – într-o familie în care mîncarea era considerată, oricum, lucru serios. Acum, cu criza în care ni se tot dau semne că ne aflăm, am început să percep, din nou, semnale asemănătoare celor din anii ’80. E adevărat că golul – penuria – s-a deplasat, în momentul de faţă, în altă parte: dacă atunci nu aveai ce cumpăra, azi tinzi să nu prea ai cu ce. Absenţa s-a mutat de la obiectul demersului la mijloacele cu care îl obţii. 

Frica însă a început iar să se contureze: o spaimă de foame ce generează comportamente consumatoriste de avarie. Unul dintre acestea ar fi cumpărarea produselor „brute“ de la pieţele din afara Bucureştiului. Nu ştiu dacă diferenţele de preţ sînt, într-adevăr, semnificative, între legumele şi fructele cumpărate la Piaţa Progresului şi cele de la Călugăreni (pe locul marii bătălii). Doar că, din praful Călugăreniului, eşti bucuros să crezi că ai luat marfă bio şi ecologică: doar te-ai întors, întrucîtva, la natură, ca s-o achiziţionezi. Iar oamenii care vînd acolo, ştii că sînt ţărani, arată ca atare. 

Conştiinţa ta e împăcată că ai făcut tot ce ai putut în două direcţii esenţiale: 1) lupta cu criza; 2) bătălia pentru o hrană sănătoasă, împotriva E-urilor de toate felurile... 

Nu contează ce îngrăşăminte au pus ţăranii cînd au cultivat roşiile respective. Tu, ca cetăţean responsabil, şi cu punga intrată la apă, ţi-ai făcut datoria: faţă de lumea atinsă de criză şi hiperconsum; faţă de sănătate; faţă de planetă; faţă de punga ta. 

Întors acasă, strategia de criză continuă: te întorci, iarăşi, la mîncărurile pe care mamele şi bunicile le făceau în vremea cînd carnea era aliment de sărbătoare – mămăligă, ghiveci, pilaf. 

Vremea supraconsumului se schimbă, iarăşi, într-una „à la bunica“, reinventată. Şi adoptată oarecum de nevoie, oarecum de bunăvoie. Dintr-o teamă care, dacă mă gîndesc bine, nu mai e, totuşi, chiar aceeaşi cu cea din vremea comunismului: are în ea – deocamdată – şi o doză de alint.