Milocizia

17 ianuarie 2018   Societate

Pentru a fi consfințit ca membru al societății, copilului i se aplică tot felul de ritualuri – cele mai barbare și primitive fiind cele de mutilare genitală (circumcizia la băieți și la fete), cele mai „subtile“ și sublimate fiind botezul și găurirea urechilor fetelor. Dar tuturor copiilor, fără excepție, în orice religie, în orice cultură, în orice societate li se extirpă, cum să spun, organul milei, li se aplică milocizia. Dacă o societate viitoare ar renunța la această barbarie, la acest ritual al inițierii, al consfințirii lui ca membru al societății și ar lăsa organul milei să se dezvolte natural, o cu totul altă lume s-ar naște.

Această practică a milociziei este trăsătura fundamentală a societății umane – și nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna și indiferent de regiunea în care s-a dezvoltat. Ceea ce-l apropie pe european de arab, pe boșiman de canadian, pe scandinav de chinez este tocmai excizarea milei din sufletul uman, ca și cum omul s-ar fi inventat – peste tot – cu prețul sacrificării empatiei, a capacității de a com-pătimi, de a suferi-împreună cu celălalt.

Noi, oamenii de astăzi, ne-am obișnuit să legăm apariția civilizației și a culturii de reprimarea unor instincte sau pulsiuni naturale – a se citi rele. De la Moise la Freud, omul a fost văzut ca fiind tentat în primul rînd să facă rău celorlalți semeni ai săi și de aceea societatea, religia au rolul de a contrabalansa aceste tendințe natural rele ale lui printr-o serie de interdicții sau porunci (nu fura, nu ucide, nu săvîrși adulter etc. etc.) care creează o stare de tensiune și deci de „nevroză“ pe măsură ce gradul de civilizație și de cultură (deci de reprimare) sporește. Chiar și cînd în joc erau acele îndemnuri pozitive – respectă-ți părinții, iubește-ți aproapele! –, presupunerea era că omul este mai curînd înclinat să facă opusul, deci chiar și „poruncile“ pozitive le putem privi tot ca pe niște interdicții. O bună parte din anxietatea nevrotică provine din teama că, în ciuda disconfortului resimțit în fața interdicției în general, în absența acestora, ordinea s-ar dizolva, psihismul s-ar dezintegra (re)cucerit de forțe animalice irepresibile. Vechea opțiune a sacrificării libertății de dragul binelui general își face și aici simțită prezența.

O altă tradiție însă afirmă, dimpotrivă, bunătatea fundamentală a ființei umane. De la Platon pînă la Rousseau, omul a fost văzut ca fiind rău doar prin accident, dintr-o eroare fatală și neintenționată, dintr-o greșeală. De aceea, atît la Platon, cît și în Geneză, imaginea asociată cu această „nesincronizare“, cu acest „rateu“, cu această eroare de ritm este „căderea“. Omul cade precum un prunc care nu știe încă să meargă, căderea este legată, la Platon – post factum – și în Geneză – ante factum  –, de ignoranță, de uitare, neștiință. Este foarte semnificativ că mitul Căderii, care-l acuză pe om de cea mai gravă nesupunere, îl și scuză în cel mai înalt grad: căci el săvîrșește răul înainte de a ști ce este binele și răul, cu alte cuvinte face răul fără să știe ce este răul. Este ca un om care cade fiindcă a călcat greșit, strîmb. Expresia a „călca strîmb / greșit / în străchini / pe de lături“ – folosită de obicei pentru a reda infidelitatea conjugală – ține de aceeași paradigmă a vinovăției inocente, a „căderii“ ca urmare a unui pas necalculat, neimputabil. Această expresie „simpatizează“ (și îl scuză) pe cel pe care-l acuză. Natura omului este bună, iar omul face răul doar pentru că și-a uitat (reprimat) dispoziția lui primordială din diferite pricini („lumea sensibilă“, „proprietatea“, „ispitele Diavolului“.) Soluția răului este deci, de la Platon pînă la iluminiști, îndepărtarea stării de uitare, de ignoranță, de neștiință prin învățare, prin dezvoltarea rațiunii, prin cunoaștere.     

Înființarea oricărei societăți umane se întemeiază, așadar, este cît se poate adevărat, pe reprimarea unor tendințe naturale ale omului. Dar nu doar a unor tendințe valorizate negativ de către aceeași societate (considerate rele), ci și a unora considerate de ea drept pozitive, bune. Mai mult decît atît, diferențierile între societățile umane țin mai curînd de primul aspect decît de ultimul. Unele societăți umane sînt mai permisive cu exprimarea agresivității umane, altele mai interdictive; unele sînt mai iertătoare în cazul omuciderii, altele mai coercitive; unele sînt mai liberale în înțelegerea relațiilor dintre copii și părinți, altele sînt mai conservatoare/autoritariste. În schimb, în privința reprimării instinctelor bune ale omului (considerate bune, valoroase), toate societățile umane se aseamănă între ele. Folosesc în general aceleași strategii subliminale și subversive de demontare practică a binelui la care, teoretic și formal, pretind că aderă. Cine nu a fost măcar o dată în viață, mai ales în copilărie, uluit de contradicția evidentă dintre lucrurile frumoase (iubire, altruism, generozitate, fraternitate) rostite din amvonul bisericii și cerșetorii în zdrențe aflați la ușile ei? Și prin amvon al bisericii înțeleg și școala, poveștile moralizatoare ale părinților, discursurile edificatoare de orice natură, de la cele filozofice pînă la cele politice. Această simplă ex-punere are o forță suficient de mare pentru a duce în timp la reprimarea instinctelor bune, la ceea ce am numit metaforic excizarea organului milei.

Doi dintre marii reformatori re-li-gioși ai omenirii – Siddharta Gau-tama Buddha și Iisus Hristos – au exprimat în termeni și povețe de neuitat această uluire teribilă legată de profunda sciziune din interiorul societății, au demascat mecanismul de reprimare a binelui din om, au ridicat barierele impuse de societate asupra impulsurilor morale, bune ale omului (pe care ea, societatea, le lăuda în așa fel încît indivizii ei să nu le dea curs!). Meritul fundamental al lui Buddha și al lui Hristos ține de faptul că amîndoi au eliberat sau au încercat să elibereze omul de frica de a face binele. Căci – și acest fapt merită atenție – atît reprimarea răului (a acelor tendințe, impulsuri, instincte a căror manifestare e valorizată negativ de către societate), cît și reprimarea binelui (a acelor tendințe, impulsuri, instincte a căror manifestare e valorizată teoretic pozitiv de către societate) țin de o angoasă fundamentală, aceea că nemijlocita lor exprimare ar duce la dizolvarea ordinii, la an-arhie, la entropia socială. Buddha și Iisus sînt cei care au refuzat milocizia, sînt cei care păstrîndu-și, printr-un miracol, întreg, sănătos și funcțional organul milei, au exprimat în modul cel mai spontan, naiv și inocent sentimente precum iubirea față de semen, suferința în fața suferinței lui (com-pătimirea), iertarea, sacrificiul de sine, ajutorarea celuilalt. Sînt cei care au îndrăznit să imagineze o societate în care instinctul binelui să se exprime nemijlocit, natural, mai mult, o societate fundamentată pe principiul exprimării nemijlocite a instinctului /instinctelor binelui. Odată cu Iisus, omul s-a simțit eliberat de frica de a face binele, de a simți și de a-și manifesta instinctul binelui. Mai mult decît atît, omul a îndrăznit să-și imagineze că o societate poate funcționa fără milocizie, a devenit pentru un moment cel puțin convins că milocizia este o superstiție, o mutilare inu-tilă și primitivă a sufletului uman. Ceea ce a simțit omul în timpul revoluției psihanalitice, urmată de revoluția sexuală, descătușarea libidoului și eliberarea de sub imperiul complexelor de vinovăție, trebuie să fi simțit – mutatis mutandis – cei aflați în preajma temporală și spațială a lui Iisus sau a lui Buddha. Nu doar de dragul simetriei trebuie să afirmăm că există în egală măsură și complexe de nevinovăție întreținute, cultivate de societatea umană. Să ne gîndim doar la sensul peiorativ pe care-l au cuvinte precum „naiv“, „inocent“, „blajin“. Să ne gîndim la riscul permanent la care se supune bunătatea – acela de a fi confundată cu prostia. Credința și încrederea, valori recunoscute ale societății actuale, sînt subminate de un cuvînt cu aceeași rădăcină: „credul“. E bine să crezi, ai grijă să nu fii credul! În general, riscul cel mai mare al bunătății, al manifestării nestăvilite a instinctului binelui este prostia. Iar inteligența, cum se știe, este și a fost dintotdeauna considerată fundamentul societății, trăsătura fundamentală a ființei umane. Homo sapiens își spune ea, dar temeiurile inteligenței sale stau să fie surpate de manifestarea instinctului binelui. Încît acest instinct trebuie reprimat sau sublimat, exprimat indirect, artistic sau metaforic. Iar dacă agresivitatea se sublimează în concursuri și întreceri sportive, dacă instinctul sexual se sublimează în dans și în literatură erotică, cum se sublimează instinctul reprimat al binelui? De la tragediile antice grecești pînă la telenovele, de la romane pînă la emisiuni sentimentale și lacrimogene, peste tot avem de‑a face cu fenomenul catharsis-ului, care nu este altceva decît eliberarea, într-un cadru determinat și controlat, limitat în timp, a energiei binelui, reprimat în mod obișnuit de comandamentele vieții în comun – suspiciunea, precauția, amabilitatea neimplicată. Catharsis-ul eliberează așa-numitele sentimente nobile (chiar această sintagmă denotînd și faptul că sînt rare și neîntîlnite în mod obișnuit) – de milă teribilă în fața suferinței omului ca om (nu ca rudă apropiată sau ca alter ego). Sentimente pe care sîntem educați să le simțim, în viața de zi cu zi, în mod parcimonios față de terți. Eliberat de această periculoasă energie a instinctelor binelui prin participarea la un fapt artistic (deci ireal), omul va putea continua să-și trăiască viața într-un mod inteligent, urmărindu-și interesele și extinderea proprietăților sale, necopleșit de sentimente de milă și de generozitate în fața suferinței și nevoii semenului. Va putea trece indiferent pe lîngă un bătrîn, un bolnav și un mort… Buddha era nedus la teatru… Lui Buddha, ne spune legenda, i se ascunseseră toate referințele privitoare la aceste subiecte tragice ale condiției umane. Astfel încît instinctele bune, needucate să se exprime doar într-un mod indirect, simbolic, reacționează spontan, natural și violent în fața suferințelor reale, întîlnite în lume. Invers, copiii obișnuiți sînt expuși de la cele mai fragede vîrste poveștilor legate de suferință și moarte, tocmai pentru a le atenua, dacă nu chiar anihila, reactivitatea naturală în fața realității acestora.

(Însăși consumarea „sentimentelor nobile“ în fața unui cadru fictiv, în fața scenei sau a ecranului, induce ideea că exprimarea lor nu ține de lumea reală, obișnuită, de zi cu zi.) 

Horia Vicențiu Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității Al. I. Cuza din Iași și cadru didactic la Universitatea Politehnica din București. Cele mai recente cărți publicate: Pustiul binelui. Eseuri filosofice (Editura Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Ideea Europeană, 2017).

Mai multe