Mihai Viteazul și strada Măriei sale

Sîntem o ţară în care străzile reprezintă, dacă nu prioritate naţională, măsură strategică ori dovadă de bun-simţ, măcar o constantă problemă. Avem străzi pe care sîntem liberi să aruncăm ambalajele de ţigări ori să ne deşertăm scrumiera maşinii, după cum avem străzi rupte cu asfaltul sfîrtecat şi sîcîitoare cratere. Dar nu asupra acestor lucruri, normale de altfel într-un sistem anormal, vreau să mă opresc...

Avem străzi extrase parcă dintr-un timp al războaielor urbane, dar chiar şi aici ni se dovedeşte înclinaţia poetică. Sîntem creativi. Nu le putem asfalta ori întreţine, dar cu siguranţă le putem „boteza“ ca nici unii. De la suave trimiteri la trecute figuri de doamne şi domniţe (Doamna Despina, Doamna Stanca ori Elena Doamna) la aspre figuri de voievozi (Dan Basarab, Radu de la Afumaţi ori Neagoe Basarab), de la suave sugestii botanice (Ghioceilor, Zambilelor ori Florilor) la fauna patriei (Berzei, Cocorilor, ori Vidra), de la suave referinţe poetice (Mioriţei ori Doinei) înapoi către concretul cotidian (Barajului, Uzinei, Comerţului ori Depozitelor), toate sînt numite şi re-numite cu virtuozitate. Ceea ce au comun însă este tocmai lipsa oricărei semnificaţii... „Liviu Rebreanu“ devine „prima la dreapta“, iar „Alexandru Ioan Cuza“ îl uneşte scandalos pe „Nicolae Titulescu“ cu „Veronica Micle“... adică „prima la stînga“.

Chiar dacă fără vreo explicaţie în afara hazardului, cîteodată, precum într-un puzzle misterios, piesele se aşază într-o reală metaforă. Strada, laolaltă cu denumirea sa, capătă sens şi chiar mai mult, semnificaţie şi morală.

O astfel de stradă se află în Rîmnicu Vîlcea, „oraşul Domniei mele“, după cum îl numea Mircea cel Bătrîn, adică o altă „prima la stînga/dreapta“. Este strada care înainte de ’47 se numea onorabil strada „Ofiţerilor“. Mai apoi, în perioada comunistă, ajunge să fie „racolată“ drept strada „30 Decembrie“ pentru ca după ’89 să gliseze uşor în calendar drept strada „22 Decembrie“... Mai tîrziu, pentru a menaja firile sensibile la disputele referitoare la revoluţii ori lovituri de stat, va sfîrşi, cel puţin pentru moment, drept strada „Mihai Viteazul“.

Legătura dintre numele aprigului voievod şi această stradă? La o primă vedere ar fi vorba despre recursul la istorie, dar nu fragmentar, episodic, ci, în contextul citării ilustrului personaj, unitar, într-o desfăşurare insinuantă...

„Mihai Viteazul“ îşi are originea într-unul din bulevardele centrale ale urbei, mai precis „Tudor Vladimirescu“, se întretaie ceva mai la nord cu „Nicolae Bălcescu“ găsindu-şi sfîrşitul în „Matei Basarab“.

Chiar la intersecţia cu „Tudor Vladimirescu“, pe colţ, se ridică în buza trotuarului casa Balotescu. Monument de arhitectură în zonă protejată istoric! A fost construită în 1923, operă a lui Grigore Cerchez, figură marcantă a neoromânescului de primă generaţie, însuşi autorul palatului Universităţii de Arhitectură din Bucureşti. Casa acoperă cu eleganţă vocabularul specific stilului. Este stilul arhitecturii de factură cultă, avînd drept referinţă forma aşa-zis „tradiţională“: volum echilibrat, acoperiş amplu, siluetă modestă, cuminte chiar, dacă nu ar fi fost elegantă, sugestie de intrare arcăduită în pivniţa cu pridvor deasupra, stîlpi de lemn şi ornamentaţie discretă în tencuiala faţadelor. Neoromânesc... Este arhitectura unei noi viziuni, este arhitectura apărută după obţinerea Independenţei de Stat dar, mai presus de toate, este arhitectură aristocratică prin excelenţă, este arhitectură generată prin vizarea mult căutatului specific naţional. Este stilul arhitectural declamat, fotografiat, studiat, din păcate niciodată însuşit.

Trecînd la pas, mai departe, se ajunge între masivele volume ale neoromânescului interbelic, cu vagi accente eclectice. Tot la pas trecuse şi perioada primei generaţii a neoromânescului. Avem de-a face acum cu cîntecul de lebădă al unui stil voit naţional, care porneşte dinspre arhitectura aşa-numită „de tradiţie“, pentru a se bloca fără drept de apel în articulaţii volumetrice robuste ori supradimensionate arcade brâncoveneşti. Ceea ce persistă este prezentarea aristocratică a formei, chiar dacă în dialog cu grădinile acum modeste, vagi amintiri din alte vremuri. Parfumul perioadei este, însă, mult prea bine impregnat în carnea arhitecturii încît să fie posibil a-l acoperi cu indiferenţa străzii ori măcinarea tencuielii.

Mai la nord, intersecţia cu „Nicolae Bălcescu“. Se trece într-o altă perioadă... „Intersecţia“ istoriei fracturează abrupt, violent, imaginea urbană de pînă acum, imaginea sobră, senină, a vilelor interbelice: cîteva blocuri staliniste grupate conspirativ tocmai pe partea dreaptă a străzii, subversivă poziţionare, amestecînd într-o egalitate proletară, atoatecuprinzătoare, ancadramente gotice cu sugestii ale arhitecturii brâncoveneşti. Nu mai există ierarhie, nu se mai practică nuanţele – în numele unei ideologii se poate însuşi orice, în orice compoziţie şi dozaj. Dacă se apelează şi stiluri ori perioade istorice, „corecte“ din perspectiva perioadei, cu atît mai bine. Li se opun de peste drum volumele indiferente ale blocurilor ceauşiste cu ferestre tip, finisaje expediate şi cărămidă aparentă...

În sfîrşit, intersecţia terminus cu „Matei Basarab“: piaţă cu tarabe din tablă şi trotuar îngust. Pachete de ţigări, bere la sticlă de plastic, scule de pescuit, conserve, flori, pulpă de vită la kilogram, iaurt la cutie... Este o piaţă bine aprovizionată. Este o piaţă ieftină. Pentru toate buzunarele, într-o criză constantă. Dincolo de toate acestea – apoteotic final contemporan, dezordine, haos postdecembrist; clădiri îngrămădite, volume mici cu aroganţă în aparenţă umilă, culori stridente, acoperişuri chinuite – ridicol absolut în toată gestica formală! Piaţa de lîngă punctul final al străzii „Mihai Viteazul“ are importantul merit de a ne arăta aşa cum am ajuns: amestecătură, sărăcie cu gestică preţioasă, formalism exacerbat, zvîrcolire neputincioasă într-o margine balcanică, veşnic tîrg, încrîncenare în notă vestimentară fără a avea exerciţiul igienei personale. Tablă, ţeavă, geam, faianţă, termopan şi folie de plastic: acestea sînt măsurile timpului nostru... Cîtă distanţă de la tencuiala albă şi demnitatea domoală a casei lui Cerchez!

Este de înţeles: a trecut între timp aproape un veac de istorie peste noi, peste simţurile şi trăirile noastre.

Este de înţeles: casa lui Cerchez se află departe, tocmai în celălalt capăt al străzii!

ADDENDA: La sfîrşitul acestui parcurs, morala mai suferă o completare. Precum citarea din clasici, depunerea de coroane de flori în vederea camerelor de filmat, ridicarea de statui ori „botezul“ de străzi, am ajuns să înţelegem că poziţionarea în companie selectă ne implică automat, chiar dacă resorturile proprii abia ne ţin în poziţie verticală. Ne pare cum că distincţia şi eleganţa de esenţă pot contamina prin simpla alăturare. Eroare. O metaforă în acest sens găsim tot în desfăşurarea aceleiaşi străzi „Mihai Viteazul“... Se demolează cu buldozerul în zonă protejată cu valoare arhitecturală! Se sfărîmă cu avizul comisiilor de cultură, crudă ironie, crîmpeie ale propriei istorii în jurul casei neoromâneşti a lui Grigore Cerchez... Avem case noi ridicate cu detaşare între cele vechi, avem arhitectură de cutie şi polistiren împănată în rîndul arhitecturii cu stil. Apăsătoare trebuie să fie povara pe umerii din cărămidă şi beton armat ai acestor noi construcţii. Eforturile şi deschiderile structurale se pot calcula; buna-cuviinţă ori măsura cîntăresc mai greu, iar urmele lăsate rămîn adînci... Vrem să ne asemănăm. Reuşim să incomodăm!

Nu trebuie să fim sfioşi în prezenţa arhitecturii cu blazon! Dacă facem umbră, este suficient. Existăm. Sîntem oamenii timpului nostru: trebuie să fim incisivi, trebuie să fim curajoşi, trebuie să călcăm apăsat! Sîntem pe picior de egalitate cu cei de ieri. Nou, vechi, tablă, arcadă, polistiren, stucatură, termopan, decoraţiune, neoromânesc, interbelic, kitsch – toate la fel! Avem libertatea de a mutila ce nu ne place... Şi s-au mutilat case cu stil pe strada Măriei sale! S-au mutilat case cu stil pentru a construi adăposturi!

Iar după ce vom fi terminat a ne insera cu buldozerul şi tîrnăcopul între cei cu blazon, va trebui să explicăm cum de nu am fost capabili a lăsa mai departe zestrea primită... Sau nu! Avem, nu-i aşa, libertatea de a nu da explicaţii!

Horia Dinulescu este arhitect. Fotografiile sînt realizate pe str. Mihai Viteazul din Rm. Vîlcea.