Microbi, infecţii, germeni
M-am gîndit mult dacă să încep textul ăsta cu o întîmplare pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră o vor găsi dezgustătoare. Pînă la urmă, m-am hotărît s-o evoc pentru că din întîmplarea asta s-a născut şi subiectul de acum.
Dimineaţa, la metrou, cumpăr o cartelă de la doamna care stă după ghişeul de sticlă. Doamna era evident gripată. Fornăită, cu expresia tristă şi plînsă pe care ţi-o dă gripa. Geamul rece prin care o vedeam şi luminile tăioase ale neoanelor o făceau să arate cu atît mai bolnavă, cu atît mai prelinsă; ochii înfundaţi în orbite şi culorile primare din care era alcătuită o făceau să arate ca un personaj din tablourile lui Goya. Nu ştiu cum, gîndul m-a dus la Autoportret cu doctorul Arrieta, unde pictorul sleit de boală e sprijinit de doctorul care îi întinde un pahar cu ceva. Sub pictură stă scris: „Goya, cu recunoştinţă pentru prietenul său Arrieta: pentru compasiunea şi grija cu care i-a salvat viaţa în timpul gravei şi periculoasei boli de care a suferit spre finele anului 1819, la vîrsta de şaptezeci şi trei de ani.“
În sfîrşit, nu asta voiam să vă spun. Am luat cartela din mîna doamnei şi degetul mi s-a oprit pe ceva molcuţ şi albicios, care părea a fi un muc. Un fluid organic al altcuiva se afla între degetul meu şi cartela de metrou, iar pe mine m-a apucat rîsul. Ce să fac? Să arunc cartela şi să fug acasă să mă spăl pe mîini, să vărs jumate din sticluţa cu gel antigermeni, care zace prin genţile mele, în palme, să-mi tai degetul? Nimic din toate astea. Am validat cartela – aşa cum era – în aparat şi am mers mai departe. Sper să nu se defecteze aparatul din cauza mea şi sper la fel de fierbinte să nu fi contribuit la îmbolnăvirea altor călători. Să nu mă certaţi. Dacă aruncam cartela, tot de la doamna infectată cumpăram alta.
N-am fost niciodată vreo germofobă. Nu mi-am stricat ziua gîndindu-mă la cîte mîini posibil murdare, posibil bolnave au atins barele din mijloacele de transport. M-au iritat şi mă irită extrem cei pe care îi văd prin restaurante ştergînd la infinit tacîmurile aduse de chelneri. E, pînă la urmă, un gest de proastă creştere. Şi apoi, gîndiţi-vă ce vieţi triste au ipohondrii de toate soiurile. Să vezi hepatite pe toate clanţele uşilor, herpesuri în pahare, microbi înfiorători pe fiecare măr nespălat, nu poate să fie decît îngrozitor. În adolescenţă am mîncat mîncare lăsată de alţii pe mese la 2 Mai şi am fumat chiştoace îngropate în nisip. Le adunam dimineţile cu alţi amici la fel de dezorientaţi şi strîngeam bine de vreo jumate de pachet de „generali“. „General“ e numele dat chiştoacelor mari şi frumoase, acelea din care omul nu a tras decît de vreo trei-patru ori. Mană cerească. Sigur că acum n-aş mai face aşa ceva. M-am ajuns. Eu şi şaişoptiştii exaltaţi ajunşi miniştri în sistem.
Sigur că mă deranjează, ca pe toată lumea, persoanele care strănută şi tuşesc generos. Dar n-aş putea să mă uit cu ură la un biet om care strănută corect prin metrou. Fac tot ce se poate să-i feresc pe ceilalţi de gripele mele, însă n-am de gînd să fug în capătul celălalt al vagonului cînd aud pe cineva tuşind.
La fel ca toţi ceilalţi, m-am suspectat a fi bolnavă de toate bolile, cînd am pus mîna pe un atlas medical. Citind, am avut pe rînd depresie, rîie, tulburare obsesiv-compulsivă, urticare şi alergie la fîn. Noroc că n-a durat. Ce viaţă poate fi aia în care, sănătos fiind, te îmbolnăveşti gîndindu-te că în paturile noastre colcăie milioane de acarieni înfiorători, că în covoare zac bine ascunse rămăşiţele meniurilor de acum cîteva luni şi că în mustăţile pisicii trăiesc colonii de microbi?
În aceeaşi zi cu întîmplarea de la metrou, la întoarcerea acasă, am văzut cîţiva muncitori pe stradă. Împărţeau un PET mare de bere, din care beau, pe rînd, cu toţii. Următorul care venea la rînd să ia o înghiţitură arunca puţină bere pe trotuar, aşa, ca să spele buza sticlei. Gest de igienă proletară, cam la fel cu frecatul tacîmurilor la restaurant. M-am gîndit că am încheiat ziua rotund.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.