Micile/marile chestiuni medicale
Relația fiecăruia dintre noi cu „chestiunile medicale“ nu poate fi, cred, decît dificilă. La extreme, cunosc două feluri de „abordare“ (cuvînt demitizat și golit de orice haz) a acestora: ori eludînd complet problema, pînă chiar avem ceva grav și atunci „om vedea“; ori căutîndu-te excesiv, exagerat, într-o dulce ipohondrie, pînă la urmă înțeleasă.
Varianta rațională, de combinație echilibrată între cele două, nu am întîlnit-o decît foarte rar. Evident, e de vină (dacă punem problema în termeni de vinovății) și sistemul medical din România, în continuare deficitar, problematic și înghițitor de bani. Precum și lipsa culturii medicinii preventive: nu vine nimeni să ne spună despre ce pericole ne pot paște dacă lăsăm totul în ultimul moment, dacă ne ducem la doctor prea tîrziu și dacă ezităm sau chiar evităm să ne facem măcar un set de analize anual. Care set, de fapt, nu e nici pe departe suficient, mai ales după o anumită vîrstă.
El ar trebui însoțit de tot soiul de alte examinări, care presupun aparate, bani și timp, de genul RMN, tomografie, endoscopie, colonoscopie etc. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc le fac pe toate astea cînd li se face rău, se internează în spital și sînt obligați să și le facă. Și atunci le fac cum dă Dumnezeu, nu neapărat în cele mai bune condiții, nu nepărat cu cei mai buni specialiști.
De altfel, internarea asta, mai curînd pentru investigații, utilă, chiar salvatoare de vieți, în multe cazuri, pe mine, una, mă sperie îngrozitor (deși am întîlnit persoane care spun că în spital e liniște, se odihnesc, e ca o vacanță). Amintirile legate de sejururile mele prin spitale au o singură temă comună: lipsa acută a libertății. Faptul că nu puteam pleca oricînd voiam de acolo mi se părea și mi se pare și acum înfiorător. Țin minte operația de apendicită, puțin după ’89, la Spitalul Colțea. Îmi amintesc perfect cum ieșeam în curtea spitalului (care, pe atunci, arăta decrepit) și mă uitam cu jind și ură la gardul care mă despărțea de lumea liberă.
Cealaltă extremă e ipohondria și grija exagerată pentru bolile fiecăruia. Am trăit-o și pe asta, destul de dramatic. Cred că fac parte dintre acele persoane nevricoase care chiar simt pe propria lor piele tot ce-i de simțit cînd au o problemă, care se află la limita dintre ipohondrie și îmbolnăvire de-a dreptul. Asta se întîmpla, însă, cu ceva timp în urmă. După ce am stat prin spitale cu diverși membri ai familiei, parcă frica de boală s-a mai diminuat. În sensul că, da, știu că se poate oricînd întîmpla și ceva rău. Știu că nu e deloc obligatoriu ca rezultatul unei investigații să fie, neapărat, pozitiv și că nimeni nu e scutit de nimic.
Și aici intervine partea pe care o detest aproape la fel de mult cît și gardul spitalului: cea cu gîndirea pozitivă. Dacă spui apropiaților că urmează să faci o investigație sau intervenție, sau mai știu eu ce, majoritatea îți spun: „Gîndește pozitiv. Numai așa vei atrage binele. Energiile…“. Numai atunci cînd ai decepții amoroase mai auzi asemenea flapsuri. Aud deja un cor de critici la adresa lipsei mele de încredere în gîndirea pozitivă: nu e pentru că eu, una, nu aș vrea întotdeauna ca lucrurile să se rezolve cu bine. În mod real, chiar vreau. Dar asta nu mă împiedică deloc să nu am în minte, de fiecare dată, și toate celelalte posibilități. Ca și în cazul catastrofelor amoroase: după ce am depășit faza Disney, am aflat că happy-end ul nu e singura variantă.
Ideea e că, atunci cînd faci o asemenea investigație medicală, să fii pregătit și pentru partea cealaltă. În așa fel încît să n-o iei cu totul în plin. Nu să-ți țeși o armură multicoloră, frumos mirositoare și lipicioasă, din inimioare și acadele, care să te asigure că ești infailibil și că asemenea ție nu-i nimeni altul. Să știi cum să primești și un rezultat negativ, dacă e cazul.
Dar să ne întoarcem la oile noastre (dacă chiar avem vreunele): mi-ar plăcea ca majoritatea oamenilor să găsească, după cum spuneam, o cale de mijloc între ipohondrie și dezastru (momentul cînd te duci la doctor în extremă urgență, cînd uneori se mai poate face prea puțin). Mi‑ar plăcea să ne tragă cineva de mînecă să ne facem, regulat și în condiții decente, fără să ne coste mai nimic și fără să alergăm ca disperații după hîrtii înainte, controale ginecologice și Papanicolau, mamografii, analize de sînge gen glicemie și colesterol, ecografii cardiace și chiar și RMN-uri. Cu sau fără gîndire pozitivă – căci nu ar trebui să fie un eveniment pentru care să ne luăm măsuri psihologice (chiar penibile) de siguranță, ci o rutină pe care s-o urmăm fără să ne gîndim neapărat la ceva. Și asta fie că sîntem din Capitală (cum avem unii norocul, deși în cazul unui cutremur… – știu, gîndirea pozitivă), fie dintr-un sat în fundul munților. Ca să nu mai zic de implanturi, operații estetice și alte asemenea daraveri aparent superficiale, care te fac să te simți bine și mai uman. Dar toate astea, poate, într-o altă fază (gîndire pozitivă, în sfîrșit).