Mici exerciţii de civilitate

Modelul dialogului exersat în societatea românească de azi în mass-media, în magazine, pe stradă sau în instituţii este unul teribil de agresiv: scopul este anihilarea adversarului, cu orice mijloace, mai puţin argumentele. La prima vedere, ceea ce lipseşte din orice discuţie, din orice confruntare la care asistăm este respectul. Sînt convinsă însă că, luaţi la întrebări, toţi protagoniştii dialogurilor purtate sub spectrul mîniei şi al intoleranţei ştiu să livreze cîteva idei de bun-simţ despre cum să îţi înveţi copilul să fie respectuos: să ştie să spună „mulţumesc, te rog, bună ziua“, să nu strice obiectele din jur, să ofere locul în autobuz sau să deschidă uşa persoanelor mai în vîrstă, să nu jignească etc. Şi atunci, cum de copiii bine-crescuţi de ieri devin adulţii mitocani de azi?

Trebuie spus, mai întîi, că un copil învaţă mai degrabă din modelele care îi sînt aproape, decît din sfaturile murmurate din vîrful buzelor şi încălcate de chiar cel care le-a oferit, oricît de autoritar şi insistent ar fi făcut-o: dacă eu îi spun copilului meu să nu vorbească urît cu ceilalţi copii, dar mă aude bălăcărindu-i educatoarea, sau înjurîndu-l pe cel din opoziţie, va uita interdicţia mea şi-mi va urma comportamentul.

Apoi, ştiu că nu-i pot fi copilului meu model în tot şi toate. Îmi doresc să fie mai bun decît mine: acolo unde eu am eşuat, el să reuşească, unde eu am fost neputincios, el să aibă forţă, unde eu am greşit, el să ştie să evite greşeala. Cum pot face asta? Îndreptîndu-l către alte modele. Învăţîndu-l să admire, fără rezerve, dar şi fără idolatrie, calităţi, oameni, fapte, care i-ar putea fi de folos şi lui. Învăţîndu-l să spună, firesc, colegului de şcoală „soluţia ta la problema de matematică a fost mai bună ca a mea“, prietenei „îmi place cum ai cîntat azi la pian“, competitorului „ai fost mai bun ca mine azi“. Îi pot arăta copilului meu ce înseamnă un dialog civilizat, un argument bine construit, un discurs bine articulat, o idee bine susţinută. Cu alte cuvinte, pot face cu el mici exerciţii de admiraţie. Pot, apoi, să îl învăţ să respecte ceea ce admiră: „Nu e exclus să ai opinii diferite faţă de cel pe care l-ai ales drept model. Faţă de profesorul tău. Faţă de părintele tău. Faţă de cel pe care îl admiri. Dar pentru că îl respecţi, contraargumentele tale vor avea drept ţintă ideile lui, şi nu beregata lui, coafura sau kilogramele în plus.“ Exerciţiul nu este însă complet, dacă nu îl învăţ să detecteze şi să evite modelele proaste. Să refuze dialogul cu cei incapabili să respecte legile lui. Să se îndepărteze de cei care nu ştiu să accepte regulile jocului. Copilul meu trebuie să ştie să spună „nu“: „nu vreau să mă mai joc cu tine fiindcă mă loveşti“, „nu-mi place cînd mă jigneşti“, „nu e corect să spui minciuni despre prietenii mei“ etc. Trebuie să ştie să spună, pe de altă parte, „îmi pare rău dacă te-am supărat“, „iartă-mă, poate n-am înţeles bine ceea ce mi-ai spus“, „îmi cer scuze, n-am ştiut că...“ etc.

Mi-aş mai dori ca fiul meu să întrebe atunci cînd nu ştie, să se informeze înainte să-şi exprime vreo opinie, să asculte şi să fie sigur că a înţeles, înainte de a combate, să-şi trateze, des, furiile cu umor, să nu se ia prea mult în serios atunci cînd e pe cale să dea verdicte, să nu judece decît cu acele măsuri pe care ştie că le-ar putea suporta, dacă i-ar fi aplicate şi lui. Ştiu sigur că, astfel crescut, nu va deveni niciodată vedetă de televiziune. Dar, după cum se arată lucrurile acum, nu va fi nici o pagubă. Dimpotrivă. 

Maria Iordănescu este psiholog.