Mi-am schimbat jantele

Japoneza mea, veche şi filozoafă, a meritat acest sacrificiu, după şapte ani de borduri luate în plin, de gropi păcătoase. Am căutat, am dat tîrcoale, am găsit, într-un fund de lume, un service: „Atît îţi dau, boierule, jante şi cauciucuri.“ Mi s-a părut bine. Marfă nemţească. Second hand, bineînţeles. Şi am tocmit, am dat banul, mi-am pus jante şi cauciucuri şi am ieşit pe uşă. Eram ţanţoş, nimeni ca mine, nici o maşină ca a mea. Mă pune păcatul, însă, să urc patru oameni, să-i duc de la o sindrofie la alta, seara, cînd amurgul nu mai era pe cer să te bucure. Şi uite, se urcă ei şi-ncepe să-mi behăie roata. Ce e de făcut? Oamenii fac glume, eu mă împuţinez. Noaptea mi-e ostilă. Greşită alegere am făcut? Ce-i cu maşina mea, de ce nu mă iartă acum, de ce nu-şi ridică poalele să nu mai aud zgomotul ăla?

A doua zi, la service. Da, dom’le, ciudat. Service-omul se uită, se întoarce. „Păi, să aduc un tablagiu.“ Se uită tablagiul şi-mi spune: „Maşina lu’ mata este lovită la spate şi de-asta loveşte roţile. Sînt alte dimensiuni, nu? Aţi avut un accident şi s-a reparat prost fundul maşinii.“ Da, luasem nişte roţi mai late, ca să intru-n rîndul lumii, mereu nu găseam roţi din astea ciudate, că japonezii au pus nişte dimensiuni mai rare. Pe scurt, jos cauciucurile noi, hai cu alea vechi. Şi de-atunci, mă tot uit la ele, nu se strică? Parcă merg mult mai încet, parcă mă împiedic, parcă nu-mi este bine, mi-e rău. De la jante noi, de la cauciucuri vechi. De la un accident reparat de mîntuială de un dobitoc. Dar pe dobitocul ăla eu l-am ales.