Mi-am reparat maşina. Costuri şi năravuri

După trei-patru luni fără maşină, mi-am reparat-o. Douăzeci de milioane nu mi-au fost la îndemînă sau nu m-am îndurat să le dau din buzunar. În timpul ăsta, mi-a expirat asigurarea. Trei milioane. Mi-a expirat ITP-ul – alte milioane. Şi, mai ales, lovitura de graţie, a venit zăpada – două milioane. De ce? Gerul, viscolul, răul de pe stradă m-au hotărît să nu scot maşina din parcare. Patru zile cu alba pe capotă şi cu frigul în mădularele maşinii mi-au răpit din energia bateriei. Pe scurt, adio baterie. Ba nu, aşa credeam că va fi. Ieri să fie, dau puţin filmul înapoi, dau o cheia şi merge. De baterie nu mai am nevoie! Cu toate astea, rămîn restul de bani.

În tot timpul ăsta, mi-a fost aşa de bine fără maşină dintr-un singur punct de vedere. Unic şi irepetabil. Nu puneam benzină – pardon, motorină. Atacul de panică de fiecare zi că nu am cu ce merge, deşi mă urc comod în maşină, mi-a trecut. Benzina – pardon, motorina, eu merg pe motorină, pe motorină, mereu uit. Într-un fel, mi-am făcut maşina pentru că ea există în faţa blocului. Există acolo. Am cumpărat-o, trebuie să mi-o asum în continuare. Este a mea. S-o las acolo de pomană stricată? Puteam. Se degrada. Întrebarea era de ce am mai cumpărat-o acum cîţiva ani. Mărturisesc că nu mai ţin minte. Probabil pentru că toţi au. Balamuc din nimic. Apoi, luni de zile, prieteni, vecini îmi repetau că maşina trebuie reparată. Pescăruşii şi ciorile au o pată pe ea. Mai mult, o echipă de toaletare a copacilor era gata să dărîme un arţar peste ea. Pe scurt, poate eu nu mai aveam nevoie de ea, dar tot mai mulţi se loveau de ea. Cumplit, nu? De-asta mi-am reparat eu maşina, de gura lumii. De fapt, ea era stricată. De fapt, un calcul arată că dădeam mai mult pe taxiuri pe zi decît pe motorină pe o săptămînă. Oricum, acum am maşina reparată. Cînd se va strica din nou, îmi voi face alte calcule pentru ca ea să merite cu adevărat o reparaţie. Voi cînd vă reparaţi maşina? Pentru voi e mai simplu?