Mi-am pierdut şapca

Mi-am pierdut capul. Îmi pierd şepcile, căciulile destul de des. Aşa cum îmi dispar ciorapii. Există la mine o pierdere a extremităţilor. Şi cînd umblu prin pieţe, magazine, pierd timpul căutînd acoperămînturi de cap şi picioare. Şi fără greş, oricîte aş lua, pierd mai multe decît am avut. Am pierdut şepci uluite, ciorapi chipeşi. Am băgat bani cît un buget de învăţămînt public. Şi dacă stau să mă gîndesc, au plecat atîţia oameni buni din învăţămînt cîţi ciorapi şi cîte şepci am pierdut. Ruină. Comparaţia mea aici se opreşte, fiindcă au fost momente cînd nici un ciorap nostalgic, nici o şapcă competentă nu mi-au mai rămas în portofoliu.

De ce pierd şepci? Fiindcă nu-s obişnuit cu cochetăria. Mie îmi plac căciulile ruseşti, groase, sau părul liber în anotimpuri. Nu mă văd cu şepci sau pălării. De asta pierd. Dar cu ciorapii?! Există un diavol casnic ce-mi fură acoperitorii deştelor de jos. Eu dau doi maşinii de spălat, iese unul, sau nici unul. Aşa se face că-n Obor de merg, casc gura ciorapilor şi-mi fac cu vîrful doar scămoşaţii ieftini, plăsticoşii, că nu-mi vine să-mi iau scumpi. Păi, dacă am pierdut un catralion? Aşa că-n Obor mă belesc după acoperitoare de creştet de alea balaoacheşe murate, ciobăneşti. Aşa, astăzi, mi-a venit să mă mut pe basc. Că-i mai ieftin. Cum mi-o sta cu basc? Las’, o să văd la primăvară. Că acum două-trei luni e vremea maimuţei mele groase, cu urechi. Şi dacă mai pierd ciorapi, unde mi-o fi ăla cadrilat, ce-mi făcea piciorul luuuung? Dacă mai pierd ciorapi, îmi iau două căciuli negre şi mi le trag în labe. Trebuie să mă pedepsesc.