Mi-a căşunat pe căpşuni

Cînd le văd uriaşe şi ucigaşe, oricît de pofticios sînt, ştiu că nu-i căpşuna pe care o aştept. Pe DN1 e plin, parcă între Pucheni şi Ploieşti sînt namile de pămînturi care doar căpşuni fabrică. Şi căpşuni cît deştu’. Păi, voi aţi văzut cît de mare e una? Doar una şi dai de mîncare la doi. E imposibilă. Nici natura – cît o fi ea doar cu şcoala vieţii la bază – nu-i în stare să producă aşa enormitate. Şi aş lua, că mi-s lacom şi are căpşuna mătasea şi privirea ei, dar cînd mă gîndesc la 10 lei kilu’ şi la faptul că e crudancă pe dedesubt, adică un sentiment repetat de frustrare – bă, dacă şi asta e la fel ca celelalte? Este? Este! Nu-i aşa? Nu se poate să nu fie! Hai, nu mă cocliţi. Este, să ştiu sigur ce-am pierdut.

Ciudat este că şmecherii nu ies cu cireşele ori vişinele arăbeşti, spanioleşti pe marginea drumului, nici cu portocale sau maimuţe pe potecuţa DN1, ci cu falsa căpşună, cică produsă la ei în curte. Căpşuna poate fi măsluită, poate fi aşezată unde vrea vorba mincinoasă, e docilă căpşuna, poate fi obligată la perversiuni sociale fără s-o încurce prea mult micimea, gustul, răutatea, şmotrul profitorilor. „Parfumata“ căpşună de atîta e capabilă? Nu, nu! Uite-o verde în vrej, acum-acum, în două săptămîni, vine şi dispare, de ţi-e milă, de plîngi după ea. De asta şi minciuna are picioare ceva mai lungi, de asta, fiindcă e fragil sezonul de căpşuni. De asta, fiindcă movilele de căpşuni adevărate vin şi dispar. Sigur ăsta e rostul minciunii din fruntea lucrurilor trăite de noi, să se prelungească ceea ce natura nu are putirinţă. Dar atunci viaţa cînd mai are bucurie să se bucure de parfumul asprei, faguroasei căpşuni? Cînd nu mai este şi cînd este căpşuna la sezon. Fericiuna-mincirea-căpşuna este corectă.