Metafore aplicate ad litteram de un terorist

11 august 2011 Societate

În urmă cu trei ani, postul public de radio din Finlanda m-a invitat la o discuţie, după ce un individ înarmat a ucis cinci persoane la o şcoală din Finlanda. Am fost atunci întrebat de ce s-a întîmplat aşa ceva în Finlanda, şi nu în Norvegia, avînd în vedere că ţările sînt similare din punct de vedere cultural, geografic şi demografic. La acel moment mi-a fost greu să răspund şi chiar să fac speculaţii. Acum mă găsesc în cealaltă postură şi la fel de nedumerit: Există ceva „extrem“ în societatea norvegiană? Este această funcţională societate social-democrată caracterizată prin încredere şi egalitate?

Ştirea că teroristul care a detonat o maşină capcană lîngă biroul prim-ministrului Norvegiei şi a atacat o întîlnire de tineret la Utøya, omorînd 76 de persoane era norvegian – şi un „conservator cultural“, aşa cum singur s-a numit – a fost şocantă şi incredibilă, derutînd întreaga Norvegie. Noi nu ne gîndeam că avem extremişti de dreapta gata să şi acţioneze potrivit credinţelor lor. A fost acesta doar un nebun? Un lup singuratic autoradicalizat? Şi de ce a masacrat tineri de la AUF, organizaţia de tineret a moderatului Partid Laburist de centru stînga? Răspunsuri definitive nu vom avea probabil niciodată. Prin definiţie, un individ care ucide copii, cu sînge rece, e un psihopat. Cu toate acestea, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este în ce fel o tot mai agresivă dezbatere politică publică poate pava drumul către asemenea atrocităţi. Ce se întîmplă cînd metaforele şi alegoriile din aceste dezbateri sînt luate cuvînt cu cuvînt?

O caracteristică a politicii din Scandinavia este că sistemul social-democrat existent este atît de preţuit de către populaţie, încît toate partidele politice îl iau în braţe, chiar şi dreapta (la începutul anului, chiar au declarat că şi ei au contribuit la crearea lui, la fel de mult ca şi mişcarea muncitorească). Dreapta rasistă – în special cea din Danemarca, dar şi din Norvegia şi Suedia – a îmbrăţişat, la rîndu-i, acest model şi consideră că ameninţarea principală la adresa lui este imigraţia, şi nu creşterea inegalităţilor create de globalizarea neoliberală sau lăcomia industriei financiare. Doar dreapta liberală mai susţine că sistemul nu este viabil (în ciuda realităţii contrare şi a faptului că toate sondajele arată că o majoritate foarte mare de norvegieni e dispusă să plătească mai multe taxe pentru a menţine sistemul de protecţie socială). Discursul despre iminenta prăbuşire a modelului social-democrat este unul central în cadrul ramurii de extremă dreapta „cultural conservatoare“ din care face parte şi Anders Behring Breivik. Este important să acordăm o atenţie specială diferenţelor dintre mişcarea neo-nazistă şi aceşti „conservatori culturali“. În postările online pe care Breivik le-a făcut, nu apare nici un semn al rasismului tradiţional de extremă dreapta; el condamnă islamul ca ideologie politică, şi nu pe musulmani ca fiind o rasă biologic inferioară; nu promovează cruciadele împotriva lumii islamice (doar contra musulmanilor din Europa); susţine Israelul şi denunţă nazismul istoric. Principalii lui inamici sînt ceea ce el numeşte „marxişti culturali“, formulă care în esenţă se referă la oricine se pronunţă pentru multiculturalism, adică mari părţi din spectrul politic. În manifestul său, ideea principală este aceea că Europa a fost invadată de islam. El foloseşte statisticile demografice ca pe o armă şi îi acuză pe „marxiştii culturali“ că ar fi vîndut Europa. „Manifestul“ lui este în cea mai mare parte o lucrare cu bucăţi copiate din diverse texte anti-islamice, cele mai multe din surse de limbă engleză şi cîteva norvegiene. Conţine o seamă de incoerenţe, dar arată nevoia de a trage o concluzie „logică“ asupra a ceea ce autorul vede a fi o Europă în stare de război sau de ocupaţie şi un soi de nostalgie difuză pentru Europa dinainte de 1918. Ca majoritatea naţionaliştilor, el nu pare să ştie foarte multe despre istoria şi cultura pe care pretinde că le apără.

Cu toate acestea, scrierile lui Breivik nu sînt nişte fabulaţii sălbatice ale unui nebun, ci mai degrabă ceva familiar. Am mai auzit asemenea lucruri şi înainte, de multe ori. Ele nu sînt aşa departe de cele ce declară Partidul Progresului din Norvegia (al cărui membru a fost şi Breivik timp de şase-şapte ani şi pe care l-a părăsit la mijlocul anilor 2000, cînd Breivik a devenit mai radical). Partidul s-a lansat ca o formaţiune pledînd împotriva taxelor, în anii ’70, dar a evoluat, în anii ’80 devenind cel mai important partid xenofob din Norvegia. În anii ’90 s-a descotorosit de elementele sale cele mai radicale şi a devenit o parte mai mult sau mai puţin acceptată a scenei politice principale. După 11 septembrie 2001, partidul a înfierat islamul ca fiind o religie inerent rea şi a legitimat rasismul împotriva musulmanilor sub ideea de „critică a religiei“.

În campania electorală din 2009, liderul partidului, Siv Jensen, a lansat o teza numită snik-islamisering, potrivit căreia ar exista un proces secret de islamizare a societăţii norvegiene. Dar, pentru că nu a găsit nici un exemplu potrivit în Norvegia, s-a întors către Suedia, spunînd că suburbia Rosengard din Malmö ar fi fost invadată de musulmani şi condusă prin legea islamică Şaria. Metaforic sau literal? Cu doar trei luni în urmă, imigraţionisto-scepticul Christian Tybring-Gjedde, membru al Partidului Progresului, a declarat în parlament că „adevărul este că islamul este în creştere şi valorile în care credem sînt pe cale de dispariţie în ţara noastră“ şi că „nu poate fi găsit nici un musulman care să se distanţeze de Şaria“. „Părintele“ Partidului Progresului – Carl I. Hagen (care l-a condus din 1978 pînă în 2006) – a spus în 2004, într-un discurs în faţa unui grup de creştini: „Ei (musulmanii), asemeni lui Hitler, au trasat cu mult timp în urmă un plan de islamizare a lumii“.

Chiar dacă Partidul Progresului hrăneşte (metaforic) ideea unei invazii musulmane şi a unei conspiraţii împotriva Europei de Vest, trebuie spus că e destul de moderat în comparaţie cu Democraţii suedezi care au cîştigat anul trecut 20 de locuri în parlamentul din Suedia. Liderul lor, Jimmie ºAkesson, a declarat în repetate rînduri că de la cel de-Al Doilea Război Mondial, islamul este cea mai mare ameninţare la adresa Suediei. Această idee a ameninţării, sau chiar a ocupaţiei, e de asemenea propagată în Danemarca de către Partidul Poporului Danez. E al treilea partid ca mărime din Danemarca (a cîştigat 13,8% din voturi la alegerile din 2007) şi declară că imigraţia musulmană este „cel mai mare dezastru naţional“ din ultimele decenii. Nu ezită să facă apel la combaterea acestei ameninţări cu alegorice (?) referiri la mişcarea de rezistenţă daneză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acestea sînt doar cîteva exemple, mai degrabă moderate, din discursuri rasiste care au devenit „normale“ în politica europeană şi în care miniştri francezi vorbesc despre necesitatea apărării „identităţii franceze“, iar prim-miniştrii Germaniei şi Marii Britanii declară că „multiculturalismul a eşuat“, fără să aducă alte argumente, ci doar o implicită confirmare a nefondatei credinţe xenofobe potrivit căreia culturi diferite (creştină şi musulmană, în speţă) nu pot convieţui. Nu mai vorbim de mişcarea Tea Party din SUA care nu ezită să-l compare pe Obama cu Hitler, invocînd în acelaşi timp teorii conspiraţioniste potrivit cărora preşedintele american ar fi un musulman infiltrat şi cere chiar să-i controleze certificatul de naştere. Ce se întîmplă dacă lumea ia ad litteram o asemenea retorică, astfel de metafore?

Dar întrebarea rămîne: De ce Norvegia? De ce un asemenea act extrem de ură într-o ţară liniştită şi sigură, cu puţine tensiuni sociale, care practic nu are şomaj şi în care echitatea socială e la un nivel ridicat? Potrivit standardelor ONU, Norvegia este una din ţările cele mai bune în care se poate trăi din întreaga lume.

Chiar dacă diferenţele de clasă din Norvegia sînt destul de mici, ele totuşi există în termeni de venituri şi cultură. În ultimele decenii a avut loc o recompunere a claselor prin care am văzut votanţi din rîndul muncitorilor migrînd de la Partidul Laburist, social-democrat, către Partidul Progresului populist şi xenofob. Felul în care s-a petrecut această schimbare e încă o enigmă şi mulţi oameni de stînga au încercat să descifreze „codul Partidului Progresului“. Cea mai comună explicaţie este aceea că, profesionalizîndu-se, Partidul Laburist a creat o distanţă între politicieni şi ceilalţi oameni, în vreme ce Partidul Progresului e mult mai popular şi e mai uşor să te identifici cu el. Populiştii şi segmente din dreapta liberală, la început în Danemarca şi ceva mai tîrziu şi în Norvegia, au lansat o „bătălie culturală“ împotriva „political corectness“ (un termen pe care Breivik îl foloseşte adesea). Pentru toate partidele importante din Norvegia care se denumesc social-democrate, sistemul e atît de popular încît a te pronunţa împotriva lui poate fi o reţetă pentru un dezastru electoral, dar dreapta liberală şi multe segmente economic liberale din Partidul Laburist au ajuns la consensul că sistemul de protecţie socială nu e viabil pe termen lung. Dreapta liberală foloseşte asta, bineînţeles, pentru a aduce argumente în favoarea privatizării serviciilor publice, în vreme ce dreapta populistă, Partidul Progresului, dă vina pe imigranţi. Aşadar, combinaţia între o identificare populară şi o mai facilă înţelegere a unor probleme economice complexe poate fi explicaţia pentru crearea unei atmosfere xenofobe. Toate pe fondul unei acceptări mai generale a rasismului anti-islamic de după 11 septembrie 2001. Dar, din nou, această atmosferă xenofobă nu e particulară Norvegiei.

Inamicul principal al lui Breivik – şi al altor „conservatori culturali“ – nu sînt musulmanii, cărora le respectă puternicele sentimente de identitate, ci slabii şi „femininii“ „marxişti culturali“, promotorii multiculturalismului. Asta explică de ce Breivik a ales să atace Partidul Laburist, şi nu o moschee sau vreun alt loc ori simbol islamic. Argumentul nu este nou şi poate fi găsit de-a lungul întregii Europe: stînga, prin insistenţa sa asupra trecutului imperialist al omului alb, îi denigrează pe albi – e un rasism invers, spun ei. De aceea Breivik insistă că el este un antirasist.

Breivik îşi arată o enormă ură faţă de politica de centru-stînga din Norvegia. E aici în joc o dinamică socială greu de explicat: De ce acest om, care a crescut în îmbelşugata parte de vest din Oslo, a prins o asemenea ură împotriva curentului politic principal? Nu cred că avem destule elemente pentru a face o deosebire clară între chestiunile psihologice, mediul social şi contextul politic. Oricum, componenta „marxistă“ nu e de neglijat. În ultimii ani, liberalii şi conservatorii de dreapta au evidenţiat într-un mod agresiv crimele comunismului (Stalin şi Pol Pot), echivalînd marxismul cu nazismul, argumentul implicit fiind că pînă şi gîndirea unor schimbări sociale poate conduce din neatenţie la regimuri totalitare. Argumentul a fost adesea folosit pentru a acuza stînga că ar avea o agendă secretă, aşa încît să-i discrediteze dorinţa pentru o societate mai dreaptă şi mai echitabilă. Această strategie s-a dovedit un mijloc eficient de a bloca dezbaterea politică despre dezvoltarea socioeconomică a societăţilor noastre. A deturnat politica de la dezbaterea despre cum trebuie distribuite resursele şi cum trebuie uniţi oamenii, către o „bătălie culturală“.

În întreaga Europă vedem aceleaşi antagonisme ce par să fie şi motivaţia politică din spatele actelor lui Breivik. E greu de determinat ce a cauzat trecerea la fapte într-un asemenea caz extrem, dar cel puţin pentru moment e de învăţat că o normalizare a rasismului şi a discursurilor agresive în sfera publică poate radicaliza persoane alienate. Dreapta populistă şi xenofobă nu ar trebui blamată pentru asemenea acte oribile de terorism, dar aceste acte scot în evidenţă responsabilităţile pe care le avem cu toţii în discursurile noastre. Metaforele pot fi citite literal. Nu e vorba de libertatea exprimării, ci de onestitatea şi responsabilitatea retoricii noastre.

Rémi Nilsen este redactor-şef al publicaţiei Le Monde diplomatique, filiala din Oslo.

traducere de Andrei MANOLESCU